Am avut, la FILIT 2024, o conversaţie aproape premonitorie cu poetul şi prozatorul Tudor Creţu. De la cel mai recent roman al său, până la cea mai nouă carte de poezie, am povestit (şi) despre cum ar arăta o Românie în care oamenii ar citi mai mult şi de ce îndepărtarea oamenilor de carte nu e nici pe departe o chestiune ce ţine de cultură.

Am vrut să-l cunosc pe scriitorul bănăţean pentru că m-a surprins prima mea lectură din opera sa, romanul Maluri, despre care am scris aici. Cu o literatură ce-mi pare insuficient cunoscută publicului larg, cu o scriitură ce se hrăneşte mereu din poezie, Tudor Creţu e unul dintre cei mai importanţi autori şi oameni de cultură ai Banatului de azi. Aflaţi mai multe din interviul de mai jos.

Interviu Tudor Creţu

Citind cel mai recent roman al dvs., “Maluri”, înţesat cu regionalisme şi dialoguri savuroase, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun părinţii ca să mă bucur şi pe viu de graiul bănăţean de acasă. Cât de mult vă atrag lumea satului, locurile în care aţi petrecut timp în copilărie?

Maluri este un roman care pune problema limbii ca incantaţie, context în care sonoritatea are o cu totul altă greutate. Ori intrarea asta în lumea satului a fost pentru mine o încercare şi din punctul acesta de vedere. E vorba mai ales de graiul acesta din Banatul de munte, mai cu seamă de zona cuprinsă între Oraviţa şi Sasca Montană, de unde e tatăl meu, care a fost şi etnolog, unul dintre etnologii respectaţi ai generaţiei lui. Lumea aceea m-a interesat cel mai mult. Numele satului însuşi, Peltova (n.r. satul în care se desfăşoară o parte din acţiunea romanului Maluri) e cuprins între două personaje definitorii, copilul peltic Iliuţă şi bătrâna Arginta, care stâlceşte, “cârneşte” cuvintele. Stratul acesta, culoarea aceasta locală, nu sunt complete fără acest grai. Eu am cunoscut, am auzit oamenii aceia vorbind. Şi pentru mine dialogul asta trebuie să facă în primul rând: să te facă să auzi textul. E un fel de multilingvism pentru că reuneşte mai multe feţe ale limbii şi mai multe straturi lexicale. Gândiţi-vă: în roman sunt capitole medicale, cu lexicul de specialitate; apoi intrarea în lumea satului, deci a regionalismelor, deci universuri ilustrate (şi) lingvistic în diversitatea lor.

Balansaţi între metropolă şi lumea satului, pentru care aveţi o afinitate.

Lumea satului a făcut cumva parte din viaţa mea. Eu n-am stat la ţară, dar am petrecut acolo vreo zece vacanţe de vară, dacă nu mai mult, la bunica mea. Lumea aceea m-a amprentat senzorial. Am rămas cu detalii şi amintiri senzoriale – de la mirosul de casă părăsită, la mirosul câmpului verde primăvara, sau la mersul la pescuit cu mâna, care e o experienţă în sine.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Preţul cel mai mic
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Cariera dvs. literară evoluează permanent între poezie şi proză. Ce e Tudor Creţu mai mult, poet sau prozator?

Poezia e un supra-gen pentru mine. Pentru că orice altă formă de artă, că e literatura în proză, pictura, filmul, orice ar fi, trebuie – sub o formă sau alta – să ajungă la / sau să fie şi poezie. Pentru mine, poezia e stratul freatic din care se hrănesc toate artele. Tot la poezie am ajuns şi prin proză printr-un fenomen de hiperturare, printr-o dinamică experimentală. Pentru mine proza înseamnă în primul rând întâmplare, poveste, viaţă, iar acestea sunt de neconceput fără poezie. Ajungi la poezie fără să liricizezi neapărat. Atunci când ajungi la un soi de intensitate a textului, a întâmplării, a poveştii, ajungi şi la poezie… pe limba prozei. Prin precipitarea firească a acţiunii, a dialogurilor în cadrul unui conflict, sau pe linia asta a accelerărilor senzoriale – toate astea duc la poezie.

Cum navigaţi între poezie şi proză, cum faceţi trecerea de la una la alta?

Nu-i uşor. Şi vă spun sincer, nu mai pot s-o fac cu uşurinţa cu care o făceam acum douăzeci de ani. De exemplu, în anul 2007, pe când aveam 27 de ani, am scris în acelaşi an Casete martor I şi Fragmente continue. Poeme live. Acela a fost, cumva, cel mai intens an al meu, literar vorbind. Sigur, nu evoluezi repetând anii, ci adaptându-te unor mişcări interioare, dar atunci făceam trecerea asta fără să o simt, fără să îmi pun problema. Acum îmi este tot mai greu să le amestec, de aceea, când scriu proză, o fac pentru o perioadă, iar când scriu poezie, scriu doar poezie. Acum, de exemplu, urmează să apară la Vellant (n.r. volumul este deja publicat) volumul ma-ma, un volum de poeme scris în ultimul an, întrucât în noiembrie anul trecut a murit mama. Am dat piept cu situaţia asta în acest fel, deoarece pentru mine literatura este şi o tehnică de supravieţuire. Literatura, atât cât este ea o unealtă de supravieţuire, e o încercare de a converti răul (de fapt o situaţie iniţiatică) ce ţi se întâmplă în ceea ce poţi tu să faci mai bun. Scrisul în timp real, pe fondul durerii, atunci când se întâmplă, este definitoriu. E ca atunci când iei apă clocotită într-un polonic şi ea continuă să clocotească acolo, e un clocot care nu se pierde. Eu caut acel tip de literatură.

Cumpără cartea
	Vezi prețul

În şirul de evenimente din cadrul programului “Timişoara – Capitală Culturală Europeană”, aţi fost unul dintre actorii implicaţi. Cu ce rămân în plus oraşul şi lumea literară şi culturală timişoreană după toate acestea?

De exemplu, în 2023, instituţia noastră (n.r. Biblioteca Judeţeană Timiş) a obţinut o finanţare prin Consiliul Judeţean, de trei milioane de euro pentru consolidarea clădirii. Se va face trecerea de la sală de lectură la salon. Una dintre cele mai frumoase clădiri din Timişoara va fi consolidată structural şi spaţiile vechi, aşa cum erau ele gândite de cei care le-au construit, parter de secol XVII, etaje de secol XIX vor fi readuse la epoca de atunci, dar şi la epoca de acum. Acesta este faptul cel mai important care s-a întâmplat în 2023 şi care va rămâne vizibil.

În ce priveşte agenda mai amplă a fenomenului de capitală culturală europeană, literatura nu este neapărat una dintre artele cele mai vizibile. Dar pentru noi, evenimentele precum “Pătura care citeşte”, acest picnic urban de lectură, “Lecturi aprinse” şi altele, le-am adunat de ani de zile sub umbrela festivalului Litvest, iar acestea sunt evenimentele cele mai apropiate de literatură ce fac parte din spiritul proiectului de capitală culturală europeană. Ele înseamnă cultură deschisă spre comunitate, care nu este cultură de prezidiu, cultură care încearcă să construiască audienţe active, unde publicul citeşte, nu e doar receptor.

Acest festival de literatură din Timişoara, Litvest, este singura manifestare din istoria literară a Timişoarei care a generat export de concepte literare, care se organizează şi în alte părţi, la Craiova, la Sibiu, Braşov, etc. Am încercat să dăm o turnură mai comunitară evenimentelor pe care le organizăm şi, bineînţeles, am avut şi invitaţi de prestigiu.

Există scriitori către operele cărora vă uitaţi cu admiraţie şi care poate v-au influenţat stilul?

Da, sunt mulţi. În primul rând, că te hrăneşti psihic. Pentru mine cititul e asimilare de nutrienţi, e hrană efectivă. De pildă, poezia. Chiar şi cartea asta pricinuită de moartea mamei mele, nu ar fi apărut dacă în anul de dinainte nu aş fi citit mii de pagini de poezie. Şi mai cu seamă am recitit. M-am întors la poeţii care pe mine, cumva, m-au setat de la început, de la care am învăţat: Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Nichita Stănescu (mai cu seamă, poezia lui târzie, Noduri şi semne), mai mulţi autori, indiferent de generaţie şi nu doar români. Am o listă de autori şi cărţi cu care dorm la căpătâi, la propriu.

Ar mai fi Daniel Turcea, Leonid Dimov, ar fi, mai ales în opera lui de început, Ioan Alexandru, sau Ion Gheorghe, chiar dacă aceştia doi nu sunt poeţi la modă astăzi. M-am întors, de asemenea, la o anumită poezie a lui Ginsberg (n.r. Allen Ginsberg, poet american) pe care eu am descoperit-o târziu, pe la treizeci de ani, l-am citit la douăzeci de ani şi nu mi-a plăcut cum mi-a plăcut la treizeci de ani, când îmi făceam doctoratul despre literatura narcoticelor. Aşa cum, trebuie spus, poezie foarte bună am găsit şi la Adrian Păunescu. Poezia bună trebuie subliniată, la fel şi poezia proastă, acolo unde e. În opera lui de început mai ales, dar şi pe alocuri în ce a scris Păunescu după Revoluţie se găseşte uneori poezie foarte bună, deoarece el a fost un talent capabil de mari surprize.

Ce scriitori bănăţeni recomandaţi publicului din România?

Noi facem anual la Biblioteca Judeţeană Timiş, acolo unde se poate, un fel de integrală poetică, în primul rând a poeţilor timişoreni dispăruţi. Oameni uitaţi, dar care au o operă, pentru că lucrăm cu criterii exigente de selecţie, nu e vorba doar de proximitate. Am început în 2013 cu o colecţie a lui Ion Monoran, Dragă poezie. Cartea a apărut, în a treia ediţie, anul trecut, la Humanitas. Am mai publicat în colecţie poeţi precum Dan Emilian Roşca, Traian Dorgoşan sau Nicolae de Popa. O boemă timişoreană de factură suprarealistă care acum nu mai există. Sunt cazuri de recuperare, de punere între două coperţi după ce au fost puşi între patru scânduri.

Tehnologia, reţelele sociale, platformele de streaming – toate oferă acum divertisment şi cunoaştere la un click distanţă şi poate asta e o explicaţie a scăderii numărului de cititori de cărţi. Care mai e rostul literaturii într-o lume în care cunoaşterea şi distracţia ne sunt servite mult mai rapid şi fără consum mental prin alte metode?

Literatura este şi entertainment, dar literatura adevărată nu este asta în primul rând. Textul, procesarea cunoaşterii în acest fel, reprezintă un efort pe care tot mai puţini oameni sunt capabili să îl facă. Aici mă refer la a citi. Spre deosebire de cultura imaginii, care şi ea presupune un efort de înţelegere, dar nu precum lectura. După părerea mea, literatura rămâne cea mai formativă dintre arte. Însă impasul în care se află literatura – peste tot, dar mai ales în România, unde se citeşte aberant de puţin – nu se poate schimba doar prin demersuri culturale. O ţară în care oamenii ar citi mai mult, ar fi o altă ţară. Dacă noi am avea procentul de cititori al altei ţări, Germania să zicem, am fi o altă ţară. Iar asta nu se poate schimba doar la nivelul culturii. Este un aspect al societăţii, nu doar al sistemului cultural.  Este vorba de şcoală, familie, şi aşa mai departe. Aşa cum starea de sănătate a unei populaţii ţine de prevenţie, nu de spitale. Când ajungi la spital, nu mai ai sănătate.

Trebuie spus limpede, meciul se pierde, ca să nu spun că s-a pierdut deja, pentru că ceea ce se promovează ca model social, exclude implicit – şi uneori chiar explicit – lectura. Şi o spun oblu, nici nu cred că se vrea ridicarea strategică a nivelului de gândire critică în societate. Oamenii care citesc, votează altfel. Oamenii care citesc încep să pună întrebări, şi nu doar despre cărţi. Din punctul acesta de vedere, dincolo de efortul pe care îl presupune, şi fără de care nu există formare, cititul ar trebui  înţeles ca unul dintre cele mai pragmatice, cele mai utile lucruri pe care tu le poţi face pentru tine. Cititul te învaţă să vorbeşti cu cuvintele tale. Felul în care era – şi încă este – predată literatura în şcoli, clişeele didactice, au generat un efect opus, au făcut copiii să nu iubească literatura. Toate clişeele stereotipizează şi osifică gândirea.

Marele meci pentru carte se joacă mai cu seamă în şcoli şi în familie şi, după părerea mea, şi în mass media. Sigur că au şi instituţiile de cultură rolul lor, dar demersurile pentru carte nu mai pot fi doar culturale.

Cum vedeţi, din ipostaza de director al unei biblioteci judeţene, evoluţia lecturii în România? Aveţi strategii specifice prin care să atrageţi cititorii la bibliotecă?

Încercăm să mergem noi înspre ei. Aproape tot ce facem, facem în stradă. Încercăm să nu lăsăm cartea singură. Asta înseamnă că încercăm să facem evenimente şi formate cât mai creative, cum sunt, de exemplu, “Lecturile aprinse” (lectura în medii iluminate divers, faruri de motocicletă, torţe, ambulanţe – cum am făcut la Litvest ’24, pentru a ilustra starea de urgenţă în care se află literatura şi lectura).

Am organizat poate cea mai mare manifestare în jurul unei cărţi din istoria Timişoarei, când am lansat “Concentrica” în 2016. Acolo am invitat oameni de toate felurile, de la baschetbalişti şi fotbalişti, la pompieri, deţinuţi, elevi, scriitori, toată societatea, toate categoriile socioprofesionale. Şi au fost organizaţi în cincizeci de grupuri. Reprezentantul sau reprezentanta fiecărui grup a citit un poem, apoi până la capătul cercului de oameni s-a citit toată cartea. Deci, încercăm să ne apropiem noi de oameni, într-un mod creativ, pe ideea că reuşeşti să atragi în măsura în care surprinzi.

Din fericire, aceste manifestări au făcut şi pui. Adică, au început să fie organizate, prin parteneriate, în alte părţi. Cumva, modul acesta de a arăta că eşti o bibliotecă realmente publică, care se apropie altfel de public, nu doar care are un profil enciclopedic al colecţiilor, ne-a ajutat foarte mult. Pentru că a fost vorba, efectiv, de reformarea exprimării publice prin lectură. Ar fi fost şi mai bine dacă nu am fi trecut prin pandemie, o să încercăm să facem asemenea manifestări şi în afara ţării. Ar fi pentru prima dată în istoria culturală a României când generăm export de concept de eveniment literar.

Vine Apocalipsa…

Dacă nu o fi venit deja. Că nu ne îndreptăm spre început.

Da. Nu ştim câţi oameni vor reuşi să supravieţuiască, dar dumneavoastră sunteţi cel care are dreptul să salveze o carte. Care este aceea?

Nu poate fi decât cartea care te salvează ea pe tine. Şi care nu poate fi distrusă. Este Biblia. E cartea care te salvează ea, nu trebuie să o salvezi tu.

O ultimă întrebare la care mi-aţi dat indicii, dar vă rog un răspuns concis: dvs. de ce citiţi?

Nu există un răspuns strict. Este ca şi cum m-ai întreba: de ce iubeşti? Şi să ştiţi că la întrebarea “de ce citeşti” e mai greu de răspuns decât la întrebarea “de ce nu citeşti”.

Citesc pentru că ăsta sunt. E vorba de o stare de hrănire, de bine, de consolidare, de cunoaştere – pe care cititul în varii forme ţi-o dă, şi fără de care nu poţi să fii – nu doar scriitor, nu poţi să fii nici măcar homo sapiens.

Despre Tudor Creţu

Tudor Creţu (n. 1980) a absolvit Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie a Universităţii de Vest, Timişoara, secţia jurnalistică-engleză. Este doctor în filologie, cu teza Narcoliteratură. Tipologii de narcomani (2012), prima lucrare despre literatura narcoticelor la Universitatea de Vest din Timişoara. Conduce, din 2011, Biblioteca Judeţeană Timiş şi organizează anual Festivalul Internaţional de Literatură “Litvest”.

Cărţi publicate:

Dantelăriile Adelei (poezie, 2001, ed. Mirton, Premiul Naţional al Cenaclului “Pavel Dan”)

Obiectele oranj (poezie, 2005, ed. Vinea)

Omul negru (proză, 2008, ed. Cartea Românească)

Developări literare (critică/eseu, 2010, ed. Universităţii de Vest)

Casete martor (proză, 2013, ed. Tracus Arte, Premiul USR Timişoara)

Fragmente continue. Poeme live (poezie, 2014, ed. Printpress)

Casete martor II (proză, 2015, ed. Tracus Arte)

Jurnal fantasmatic 2010-2012 (biografie/jurnal, 2016, ed. Paralela 45)

Blesteme & more (poezie, 2021, ed. Casa de Pariuri Literare, Premiul USR Timişoara)

Maluri (proză, 2023, ed. Vellant, Premiul USR Timişoara)

ma-ma (poezie, 2024, ed. Vellant)

Dă-i înainte cu Răsfoiala:

RECENZIE Maluri, de Tudor Creţu. Kafka în grai bănăţean

NOUTATE Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu 

GAUDEAMUS 2024 TOP bestselleruri la marile edituri