Dragă Tom Nichols, asistăm cu toții siderați la Sfârșitul competenței (aka “Moartea Competenței” / Death of Expertise în original), pentru că oamenii s-au săturat de ifosele ei, regretabil prezente și în acest volum. S-au săturat de izolaționismul ei (care îi marginalizează). De corupția cu care nu de puține ori se însoțește (și care le ia șansele, sănătatea, viața). De disprețul care o îndreptățește să scrie o carte întreagă ca să solicite, fără argumente plauzibile, să i se returneze supremația pierdută în favoarea a ceea ce incorect etichetează “prostie omenească”. 

Cartea asta putea la fel de bine să se cheme “Sfârșitul comunicării”, pentru că despre asta vorbește, dar și tace prea mult. Retorica acestui volum, de la care poate cititorul spera poate că va face lumină în întunericul acestui ev al mâniei, doar îl adâncește. (Și) Aceasta este originea reală a Sfârșitului competenței: aroganța și rigiditatea încăpățânată a experților care nu se murdăresc să se amestece cu oamenii de rând (puteți citi proștii), neexperți în fizică nucleară sau psihologia maselor, să le explice lumea și lucrurile ei complicate, să le ofere timp, răbdare, sprijin, ci le aruncă repetat și batjocoritor:

Stai jos, patru, ești un prost.

Cum să-ți dedici o viață unui domeniu academic, să ajungi profesor asociat la o universitate de renume (Harvard) și să scrii o carte despre concetățenii tăi – întregul volum Sfârșitul competenței Tom Nichols face referire doar la SUA și la americani, neextinzând observațiile la alte regiuni) și s-o termini cu:

Totuși, în final, există un singur grup de oameni care trebuie să poarte responsabilitatea ultimă pentru situația actuală și numai ei pot schimba ceva: cetățenii Statelor Unite ale Americii

Cum să demonstrezi o asemenea lipsă de perspectivă și gândire critică?

Cu alte cuvinte, sugerează concluzia autorului, liderii politici și experții reali din spatele acestor lideri nu au un rol crucial în succesul competenței proprii. Cei care creează și întrețin condițiile de viață prin sisteme juridice, de apărare, de educație, de asistență socială, nu poartă deci niciun fel de responsabilitate referitoare în fracturarea încrederii dintre oameni obișnuiți și experți.

Experții sunt buni, iar restul oamenilor sunt răi.

Hai să vedem cum a ajuns ilustrul profesor la această concluzie. La începutul lecturii, în prefață și în primele capitole, m-am bălăcit efectiv de plăcere și satisfacție (așa cum va face orice om care-și respectă creierul și îl hrănește zilnic) în ideile emise și adesea citate de autor. Dar tocmai faptul că citează așa de des experți care îi confirmă afirmațiile a fost primul avertisment că se chinuie prea tare să aibă dreptate. Pe când sfârșitul competenței exact de aici pleacă, de la premisa că noi avem dreptate (și ceilalți nu).

Cartea oferă oamenilor iubitori de carte (de educație și de competență) toată recompensa intelectuală așteptată în ultimii ani de noi, cei dotați cu putința de a dezlega frazele citite și cu gândirea critică care ne ajută să nu ne bălăcim prea mult în ele (și în dreptate). Sfârșitul competenței, cu subtitlul discreditarea experșilor și campania împotriva cunoașterii tradiționale, oferă zeci de ocazii de revizitare a anumitor situații în care ne-am oripilat la unison de aroganța celor care consideră că opinie și argument sunt sinonime, de negarea faptelor și a științei, de atacarea cu argumente ridicole a experților și cel mai rău – de ascensiunea unei aroganței prostiei – aparent inexplicabilă. Aroganța prostiei însoțește, în ultimii ani, discursurile incompetenților care par a vorbi relevant pe anumite teme și domenii și care resping fără apel orice dialog, proverbialul bun simț, ce să mai zicem de fapte sau dovezi? Cu ajutorul internetului și al tehnologiilor accesibile au apărut sute de mii, poate milioane, de oameni “influenți”, dubioși, validați aproape exclusiv de numărul de followeri, dar de nicio instituție avizată să le verifice competențele sau de vreo expertiză reală (care se dobândește în zeci de ani de eșecuri și muncă care fac din posesorul unei diplome un veritabil specialist). Ne-am cutremurat la unison, gândindu-ne la cum ar putea schimba viitorul omenirii “experții de pe Google”.

Iar acum, vine bunul profesor de la Harvard, al cărui prestigiu ar trebui să-l apere de multe rele și eventual de biasul de confirmare, și ne confirmă, în zeci de pagini de dovezi greu contestabile, cele mai teribile figmente ale imaginației:

Lumea (ori America), așa cum o știam, se duce dracului, sub conducerea mâniei populare împotriva competenței.

Aș începe critica mea detaliată acum și aici. Tom Nichols nu răspunde așa cum aș aștepta de la un profesor – respectiv complet – la întrebările care survin după constatarea morții competenței, de exemplu

• De ce sunt oamenii furioși pe experți?
• Experții i-au întrebat pe oameni de ce sunt furioși?
• Ce și mai ales cine alimentează mânia împotriva experților?
• Cine plătește pentru campaniile de discreditare ale experților?
• Sunt oamenii mai furioși pe experții în medicină și politici publice decât pe cei în peisagistică?
• Există drum înapoi la începuturile respectului pentru competență?
• Cum poate fi temperată această mânie?

În opinia profesorului, responsabili sunt elevii indisciplinați care nu vor să învețe (bine!), iar apoi se supără că nu înțeleg nimic din ce le spune. Pare logic și simplu, nu? Dar pericolul tocmai de aici vine, stimate profesor, din simplificarea unei situații care se petrece la nivel global, nu doar în America, și care este nimic decât simplă și deci nu poate fi făcătura unui singur agent, cel mai inapt dintre toți: prostul satului.

Sfârșitul competenței este cel mai lung bias de confirmare executat de un expert, chiar în timp ce avertizează despre biasul de confirmare care împiedică:

• vederea
• cunoașterea
• acceptarea și prelucrarea adevărului și a realității.

Cartea pune laolaltă zeci de probe care demonstrează (dacă mai avea vreun expert nevoie de asta), că oamenii simpli au încetat să asculte de oamenii deștepți (educați, cultivați etc) și arată erorile perceptive și cognitive, dar și anumite comportamente greșite, “de breaslă”, care duc la teribilul vid de comunicare. Cartea poate fi asemănată cu o bătaie înțelegătoare pe umăr dată specialiștilor de vârsta a doua, din mediul academic și profesional, cărora Nichols le reconfirmă acolo unde se poate întâlni doar cu ei (în scris) că au dreptate când spun că lumea e plină de proști.

Autorul explică, totuși, de la bun început, că există Experți mari și experți mici, cu deja poate proverbialele exemple despre medicii și specialiștii care au scos ouăle (false bombe de colesterol rău) în afara dietei americanilor sau despre cei care au negat epidemia HIV în anii ‘80, determinând milioane de morți. “Au greșit și ei”, argumentează autorul, către finalul cărții. “Haideți, nu vă supărați. Nu vă pierdeți încrederea. Experții rămân experți, chiar și după ce greșesc.” (Nu toți. Nu prea. Nu întotdeauna. Zic eu.)

Argumentele favorabile experților continuă cu pagini de fraze de umplutură în care se repetă cam de multe ori aceleași idei, enumerând cauzele (iraționale!) ale acestei stări de fapt: prostul e convins că e deștept. Se convinge singur căutând confirmare la oamenii care gândesc ca el (bias de confirmare) și /sau se convinge singur pentru că e frumos să crezi despre tine că ești mai deștept decât ești (efectul Dunning – Kruger).

Tot la fel cum profesorul Nichols se convinge singur că eșecul sistemului de educație superioară american nu este cauzat de factori multipli, ci de disprețul pentru cunoașterea tradițională și experți. Deși amintește, dar ratează, argumentul că într-un ev informațional, educația formală nu mai este calea spre garanția succesului profesional:

În cele mai grave cazuri, diplomele nu atestă nici instruirea, nici educația, nici frecventarea unor cursuri. În forma lor cea mai sumară, ele certifică doar plata la timp a taxei de școlarizare. Acesta este unul dintre lucrurile pe care profesorii nu ar trebui să le spună oricui, dar e adevărat.

Eșecul sistemului de educație – și al competenței, spune Nichols, e cauzat de părinții semidocți și elevii puturoși care merg la facultate ca la hotel (“clienți” ai educației, plini de pretenții și inepți) și de oportuniști care fac afaceri cu educație, transformând școli de la colțul străzii în “universități de renume”. O singură întrebare mai am vizavi de aceste nemulțumiri absolut valabile și rezonabile. De ce este “responsabilitatea ultimă a cetățenilor” funcționarea unor sisteme (de educație) ale statului? Nu experții ar trebui să formeze, controleze și regleze funcționarea lor?

N-o să-i trimit întrebarea pe email, fiindcă dânsul nu consideră că trebuie să comunice cu studenții în afara orelor de curs. Iar dacă, prin minune, mi-ar răspunde, mi-ar argumenta probabil că cetățenii au pus în funcții publice oameni care fac sistemele să funcționeze precar și deci ei sunt “de vină”. Încă o rezolvare simplistă și simplificată a unor probleme complexe care au adesea ca sursă reală și lobby-ul politic pentru interesele proprii al unor indivizi văzuți și nevăzuți indecent de bogați, nu (doar) prostia cetățenilor.

Urmează un capitol dedicat prostiei documentate pe Google și cercetării care nu este cercetare, care încă o dată m-a încântat, dar care continuă inutil cu constatarea unor evidențe. Fără a sonda mai în profunzime, explica, desluși și cuantifica, de ambele părți și din cea a experților și din cea a necunoscătorilor, cauzele și efectele profunde, mai ales cele pe termen lung, ale comportamentelor doar aparent absurde, în realitate fundamentate pe schimbări majore (cum este accesul liber la informații care înainte de era tehnologiei erau parțial încuiate în instituții, institute și biblioteci), pe care experții (“ca niște copii”) refuză să le ia în considerare și aleg, ca în această carte, să le ia în derâdere.

Înconjurați de gadgeturi și facilități cândva inimaginabile, americanii și mulți alți occidentali – ca să nu fim nedrepți – sunt aproape ca niște copii în refuzul lor lor de a învăța suficient încât să se guverneze singuri sau să influențeze politicile care le afectează viață.

Un psiholog social, cum este Kahneman, specialist exact în aceste tipuri de erori și acțiuni omenești contraproductive, cum sunt biasurile cognitive generate de temeri comune precum aversiunea față de pierdere, ar fi fost un co-autor necesar al acestui început de analiză aproape științifică care sfârșește la fel de rău ca o ficțiune ratată. Cu o suită ridicolă de sfaturi date “incompetenților”, de tipul “fiți modești” sau “fiți rezervați”, dar cu aproape niciunul pentru cei competenți. Ridicolă, pentru că este rizibil să pretinzi cuiva care deja ți-a arătat indisponibilitatea să-și revizuiască comportamentul (fără a-i oferi motive actuale, solide), în loc să deschizi o nouă linie de dialog făcând tu însuți primul pas pentru repararea acestei relații disfuncționale.

Despre ce tace Tom Nichols și ceilalți experți pe care “proștii” nu vor să-i asculte

Către finalul cărții, autorului îmbătat de propria dreptate îi scapă o laudă de sine din care aflăm că volumul acesta se datorează adeziunii extraordinare la ideile sale, pe care i-au arătat-o ceilalți experți, după ce a publicat articolul omonim, elaborat acum în volum. Cei mai indignați, spune Nichols, au fost medicii. Care erau, previzibil, cei mai exasperați de pacienți răi care caută explicații și tratamente pe Google, care au devenit recalcitranți și imposibil de tratat. (“Se cred mai deștepți ca noi, care am făcut nșpe ani de facultate și rezidențiat! E revoltător.”)

Citind despre aceste necazuri ale bieților medici, exasperați de prostia și îndărătnicia omenești, mi-am amintit ziua care m-a schimbat ireversibil. (Nu în bine.) Eram în anticamera unui anatomopatolog (“profesordoctor”) faimos de la Institutul Parhon și așteptam de câteva ore, împreună cu alte cinsprezece-douăzeci de femei cu nervii întinși – gata să plesnească, mult întârziata, imprevizibila sosire a dumnezeului nostru medical. Așteptam sosirea expertului care urma să decidă și anunțe viitorul sănătății, al vieții și al morții fiecăreia dintre noi. Nu așteptam citind informații relevante și liniștitoare despre biopsie, cancer și șanse de recuperare, în pliante atent elaborate de experți competenți, preocupați de sănătatea și bunăstarea cetățenilor bolnavi. Nu așteptam cu o muzică liniștitoare pe fundal și un bon de ordine emis la sosire, de cineva care n-are nevoie nici măcar de patru clase ca să implementeze un sistem rudimentar și decent de primire a pacienților. Nu așteptam vorbind despre ce vom face cu restul acelei zile din viața-de-după-cancer sau despre trilul păsărilor din grădina care nu se vedea prin pereții de beton ai acelei temnițe temporare. Așteptam întrebându-ne:

Știți cumva, cât se dă?

Cea mai importantă întrebare și preocupare a unei probabil bolnave de cancer înaintea biopsiei revelatoare era să afle ce valoare are mita pe care, pentru a beneficia de actul medical complet și competent, se vedea silită să o adauge sumelor enorme cu care îl plătise deja pe așa-zisul expert, prin taxe și impozite turnate o viață întreagă în buzunarele statului și în ale experților. Am scris așa-zisul pentru că toate diplomele cad de pe pereți împreună cu încrederea că ce se întâmplă în cabinetul medical este autentic și real, atunci când cea mai importantă relație pe care cetățeanul de rând o întreține cu un expert, cea referitoare la integritatea corporală și sănătatea sa, este condiționată de o plată necuvenită.

Așadar, cum îndrăzniți, domnule expert Tom Nichols să judecați lipsa de încredere a oamenilor în judecata experților, fără a fi petrecut un minim de 10000 de ore, cum propune Malcom Gladwell, pe care îl și citați ca expert, pentru a dobândi experiența necesară de anticameră și a înțelege în deplinătatea cunoștințelor toate cauzele sfârșitului competenței? Nu numai din interior, ci mai ales din afara competenței dumneavoastră? Pentru că în afara competenței suntem cei mai mulți dintre noi și o să vă copleșim, așa cum ați observat, scris și vă temeți.

De ce mai alegem, domnule expert, lideri și experți care să conducă societatea, dacă nu ei au responsabilitatea ultimă în ce privește succesul propriei competențe?

Cetățenii nu ignoră competențele experților pentru că sunt proști, nici din cauza efectului Dunning – Kruger. Le ignoră pentru că experții și alți oameni puternici din sistemele corporative și guvernamentale au eșuat repetat să-și folosească competența în beneficiul celor pe care ar trebui să îi servească – și nu doar pentru a câștiga prestigiu și averi colosale. Le ignoră pentru că nu se simtă ascultați, respectați și interesele lor nu sunt luate în considerație. 

Cetățenii îi ignoră pe anumiți experți, de regulă pe cei care le afectează semnificativ viețile (medici, oameni ai legii, profesori și educatori), pentru că aceștia își folosesc adesea competența pentru a controla, penaliza și exclude din rândul beneficiarilor muncii lor pe cei pe care-i consideră prea slabi, care nu le sunt egali ori superiori ca statut social. Dar mai ales îi ignoră și ocazional atacă pentru că NU își folosesc competența pentru a controla, penaliza și exclude din comunitatea profesională pe acei experți care s-au discreditat prin abateri grave sau repetate, pe cei încalcă legea, deontologia profesiei și interesele oamenilor. Problema este adeseori adâncită de experți de oarecare bună credință – cel mai probabil mai mulți la număr decât cei de rea credință – care, dacă nu emigrează – fac prea puțin pentru a restabili şi menține imaginea şi reputația profesiei lor.

Așadar, domnilor și doamnelor experți medici, mă adresez mai ales dumneavoastră, pentru că unul dintre conflictele cele mai grave, nenumite și neexplorate suficient în acest volum nu este cu experții în totalitatea lor (puțin le pasă celor mai mulți de experții în mediu și problemele lor), ci mai ales cu comunitatea medicală pe care mulți au etichetat-o și declarat-o neglijabilă, din cauza unor probleme serioase de comunicare și a unor greșeli impardonabile. Atunci când veți înceta să abuzați de pozițiile în care vă aflați, să țineți oamenii ore inadmisibil de lungi în anticamere asemănătoare unor celule de penitenciar, să-i umiliți cu jargonul, să-i înstrăinați prin comportamente lipsite de etică / corupte și spirit de castă superioară, veți putea să le cereți iar să-și închidă gurile nepricepute și să asculte fără apel recomandările dumneavoastră.

Revenind la discreditarea experților și a cunoașterii tradiționale, pentru care autorul îi blamează îndeosebi pe cetățenii needucați (și presa), transformați de internet și rețele care permit orice oricui în barbari. Nici măcar într-un capitol Nichols nu prezintă perspectiva completă asupra dușmanilor experților, respectiv factori care determină furia împotriva experților care nu țin de nivelul de educație, dar care influențează decisiv receptivitatea oamenilor vizavi de sfaturile experților.

Nicăieri în cartea sa nu vorbește Tom Nichols despre sărăcia teribilă în care trăiesc mulți dintre cetățenii (americani sau nu), responsabili ultimi de succesul competenței, în opinia sa. Nici despre condițiile sociale și infracționalitatea corelată acestora care opresc sau limitează accesul la educație al barbarilor pe care scriitorul îi trimite, la final, să se educe, înainte să deschidă gura să vorbească. Nici despre politici economice care nu răspund nevoilor sociale. Nimic nu zice despre experții în educație, finanțe sau asistență socială care eșuează repetat să creeze sisteme realmente incluzive și performante.

Nicăieri în cartea sa nu vorbește Tom Nichols despre corupția profundă a unui sistem legislativ care asigură favoruri enorme legislative și financiare celor mai puternici, cu prețul ignorării nevoilor și intereselor cetățenilor cei mai vulnerabili.

Iar ignorarea factorilor din interiorul competenței care au fracturat de-a lungul timpului relația de încredere dintre oamenii obișnuiți şi experți, dintre cetățeni și instituții, este intolerabilă, iresponsabilă şi nocivă. Acest spate întors realităților care afectează decisiv viețile oamenilor îi determină pe unii să ia decizii care par absurde, de neînțeles și de necrezut, în locul deciziilor bune. Îi determină să se comporte “ca niște copii care refuză cu încăpățânare” să asculte, tocmai pentru că au fost refuzați cu încăpățânare repetat de oameni mai deștepți ca ei.

Nicăieri în cartea asta – și probabil nici în afara ei – Tom Nichols nu vorbește decât către, dar nu și cu oamenii pe care îi acuză că au ucis competența. Iată cine, cred eu, că a omorât competența, alături de prostia omenească, despre care nimeni, nici măcar proștii, nu vor contesta că e făloasă și teribilă:

• profesorii care găsesc timp să scrie cărți ca asta, pentru alți profesori, dar nu și pentru elevi și cetățeni (aroganța)
• incompetenții cărora oamenii competenți le permit accesul în funcții publice, deși n-ar trebui (corupția)
• semi-competenții menținuți în funcții importante de alți semi-competenți (solidaritatea lichelelor)
• sistemele putrede menținute de toți cei de mai sus din lene (blazarea)

Sperând că am stabilit măcar primele argumente valide pentru ipoteza că “proștii” alias cetățenii de rând nu pot fi declarați ultimii responsabili de eșecul “deștepților” alias experții și că disprețul primilor este menținut și stimulat de lipsa unor reforme ale sistemelor care să ajusteze corespunzător relațiile dintre oameni și instituțiile care nu îi servesc (nu pe toți, nu la fel) și că aroganța celor din urmă este ultima armă în fața elitelor mulțumite de status quo care continuă să se îndepărteze de “plebea” mânioasă, păstrez această scrisoare niciodată deschisă, în acest colț întunecos al internetului, care a devenit agora “proștilor” nu doar pentru că e (vezi-doamne) gratis și neguvernată de nimeni, ci pentru că este singura agora în care cetățenii neexperți se simt primiți, respectați și ajutați să supraviețuiască încă unei zile în care experții nu au avut timp sau milă de ei. Și ce dacă asta îi face pe cetățeni să ia decizii teribil de proaste pentru ei înșiși, copiii și viitorul lor? Măcar, de data asta, va fi sinucidere, nu malpraxis, strigă ei, dar cine să-i asculte?

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP ALEGERI 11 cărţi care te fac un alegător bine informat

NOUTATE O generație în pericol, Jonathan Haidt. Despre cel mai periculos inamic al atenției și disciplinei.

TOP Cele mai bine vândute cărţi de nonficţiune România 2024