La invitația organizației suedeze Nobel Prize, laureata Nobel pentru Literatură (2018) Olga Tokarczuk a scris un text autobiografic, care a fost publicat ulterior în volumul intitulat “Discursuri Nobel”. La aniversarea scriitoarei poloneze, Răsfoiala vă prezintă un fragment din frumoasa mărturisire a prozatoarei, despre dragostea pentru lectură și literatură.

Olga Tokarczuk despre scris, citit și puterea poveștilor

Traducerea din limba engleză Claudia Tokacs

Am fost un copil cuminte, care își purta singur de grijă. Pentru scurt timp, am mers la grădinița din sat, dar nu m-am simțit prea bine acolo. Cea mai puternică amintire a mea despre acel loc este că eram obligată să mă culc în mijlocul zilei sau că stăteam într-un copac, când nu voiam să mă joc cu ceilalți copii. Dar am avut parte de multă libertate, ceea ce în zilele noastre ar fi inimaginabil. Petreceam mult timp la Universitate cu părinții mei, cu profesorii și cu elevii. Mergeam la lecțiile pe care le predau părinții mei și participam la tot ceea ce se întâmpla la școală – repetiții ale corului și ale grupului de dans, spectacole, excursii, serate – deopotrivă distracțiile și munca. Acum cred că libertatea pe care am avut-o în copilărie a fost un mare dar care m-a transformat într-o persoană curioasă în legătură cu totul, mereu în căutare de ceva. Acestea fiind spuse, îmi place să fiu pe cont propriu și întotdeauna m-am simțit bine în propria companie.

Cred că singurul cuvânt pe care îl pot folosi pentru a descrie pasiunea mea pentru explorare este vagabondaj. Înainte de a merge la școală, îmi petreceam mult timp plimbându-mă, cercetând parcul imens, iazurile, potecile, colțurile și pasajele sale ascunse; de asemenea, mergeam în satul din apropiere pentru a observa oamenii, felul în care trăiau, obiectele pe care le aveau și animalele lor. Mergeam și pe malul Oderului; conștientă instinctiv de puterea sa și de pericol, mă țineam întotdeauna la distanță de curentul imprevizibil. Vagabondajul copilăriei m-a însoțit toată viața și, de fiecare dată când mă aflu într-un loc nou, îmi place să fac o recunoaștere, să cunosc scurtăturile, amplasarea relativă a clădirilor și principalele repere. De asemenea, cred că cel mai bun mod de a explora un oraș este să pornești la o plimbare neplanificată, lăsând purul capriciu și fantezia să te poarte, în timp ce te plimbi pe străzi. În calitate de călător adult, am petrecut zile întregi vizitând astfel marile orașe – Londra, Moscova și New York – în pantofi comozi și cu un termos în rucsac, mergând pe jos de-a lungul și de-a latul locului și folosind metroul doar ca ultimă soluție.

M-am învățat să citesc de una singură, de parcă era ceva la fel de natural ca mersul. Nu-mi amintesc exact când anume.

De multe ori m-am întrebat dacă abilitatea de a citi este încorporată în creierul nostru ca o abilitate potențială sau dacă nu cumva o moștenim de la strămoșii noștri care au învățat să citească în timpul vieții lor, caz în care bănuiesc că ar merge doar câteva generații înapoi. În cazul meu, această abilitate a avut cu siguranță de-a face cu faptul că am fost crescută printre cărți – tatăl meu era directorul bibliotecii școlii, iar eu am scormonit printre cărți încă din copilărie. Nu erau deloc titluri pentru copii. Una dintre cărțile mele preferate din copilărie era o colecție de cântece partizane. Știam cum să le cânt, așa că să le citesc și înțeleg mi-a venit natural și ușor. Printre sutele de volume împrumutate cu nerăbdare de elevi se aflau și cărți de artă și enciclopedii. Pot spune cu îndrăzneală că enciclopediile au fost genul meu literar preferat pe tot parcursul copilăriei – prima mea “materie – constelație”.

Îmi amintesc că am descoperit ficțiunea. Cam în al nouălea an de viață am citit o ediție populară a mitologiei grecești și mi-a ocupat gândurile în următorii doi sau trei ani, timp în care am explorat subiectul cât de amănunțit se putea într-o lume în care cititorul entuziast era limitat la cărțile pe care le avea acasă sau la ceea ce putea obține de la școala locală sau de la bibliotecile publice. Știam totul despre mitologia greacă, cunoșteam toate personajele și relațiile complicate dintre ele în mai multe versiuni, în funcție de cine le povestea.

A devenit chiar un fel de obsesie – mai târziu am învățat să exploatez în scrisul meu această stare specială de a fi posedat mental de o idee. După ce i-am descoperit pe greci, a venit vremea mitologiei din alte culturi. Eram fascinată în special de orice fel de cosmogonie și de poveștile despre crearea lumii, de orice narațiune despre modul în care a apărut cosmosul. Am început să observ că unele dintre povești aveau similitudini și se suprapuneau, în timp ce altele erau extravagante și individuale.

Cărțile pe care le aveam acasă au încetat curând să-mi mai fie suficiente (mai ales că eram o cititoare la fel de compulsivă ca Kien din Orbirea lui Canetti – o bibliotecă întreagă deodată, de la stânga la dreapta), iar obiceiul de a căuta biblioteca locală oriunde m-aș fi aflat a rămas cu mine până în zilele internetului, când pot purta cărțile cu mine pe telefon sau laptop.

Îmi plăceau foarte mult basmele și fabulele. Ceea ce îmi plăcea cel mai mult erau antologiile de basme din diferite culturi, care se publicau cu ușurință la acea vreme, deoarece regimul socialist credea implicit în internaționalism și în comunitatea tuturor națiunilor. Aceste volume, publicate cu mare grijă și frumos ilustrate, aveau adesea o grafică cu adevărat artistică și nepretențioasă, la care kitsch-ul de astăzi, în stil Disney, nu poate ține lumânarea. Aceste povești populare mă fascinau – în general, nu erau doar inventate pentru copii, ci descriau lumile lor cu tandrețe și, în același timp, cu toată imprevizibilitatea unei imaginații libere, fără limite. Aveam două volume preferate – unul era o colecție de basme ale lui Andersen cu ilustrații fabuloase ale lui Marcin Szancer, iar celălalt conținea legende și povești din ținuturile occidentale. Acum sunt conștientă de forța celei de-a doua dintre ele ca propagandă, polonizând cu forța istoria acestei părți a țării, dar la acea vreme nu eram deloc preocupată de subînțelesurile ei politice și eram încântată de povești, care se refereau la o geografie care îmi era familiară și pe care o consideram personală.

Am scris primul meu roman (pe care nu l-am terminat niciodată) la vârsta de doisprezece ani. Era vorba despre o familie de vrăjitori cu mulți copii, care se tot mutau dintr-un loc în altul și nu se puteau înrădăcina nicăieri. Nu este o idee rea, nu-i așa? Cred că acesta a fost momentul în care am descoperit ce mare satisfacție pot avea scriind și inventând povești. Am desenat hărți ale locurilor și portrete ale personajelor. Am creat o lume.

În ultimii ani de școală primară mi-am dat seama că literatura era mai mult decât o plăcere obișnuită. Mi-am dat seama că lectura deschidea în fața mea lumi complet diferite, permițându-mi să cunosc și să experimentez viețile unor oameni pe care nu aș fi avut niciodată șansa să îi întâlnesc sau să îi văd cu ochii mei. Aceștia au devenit la fel de reali pentru mine ca oamenii pe care îi întâlneam în mediul meu. Citind, îmi schimbam obiceiurile, interpretam alte existențe și experimentam la nesfârșit cu propria identitate. Mama mea își amintește când am citit un roman despre eschimoși și apoi am insistat să mănânc carne uscată. Călătoria în timp și spațiu era uimitor de ușoară – trebuia doar să mă întind pe covor sau pe canapeaua din sufragerie și apoi să pornesc pe cărările paginilor tipărite, pentru a da peste un alt eu acolo, o versiune diferită a propriului meu eu.

În fiecare an, eu și sora mea mai mică eram trimise la părinții mamei mele pentru vacanța la țară. Bunicii noștri locuiau în centrul Poloniei, unde aveau o casă frumoasă din lemn, din care o parte era închiriată turiștilor, pentru că în apropiere se afla o plajă pe malul râului și niște păduri imense de pini. Aici am descoperit rezervele bibliotecii din sat, unde toate cărțile erau frumos acoperite cu hârtie gri și, datorită unei liste de distribuție prestabilite, puteai împrumuta toți clasicii literaturii americane. Pentru mine, acele vacanțe anuale erau sinonime cu o viață dulce și fericită – absorbită în întregime de lectură, înot și cules de ciuperci, ceea ce, până în ziua de azi, este ideea mea de paradis. Ce ți-ai putea dori mai mult?

Bunicii mei, și în special bunica mea, mă lăsau să aflu despre trecut, povestindu-mi mie, cea mai mare nepoată, ce se întâmplase în zonă când bunica era mică, dar și mai devreme, înainte să se nască ea. Atât casa bunicilor mei, cât și cea a mătușii mele erau pline de bibelouri, fotografii vechi și suveniruri. De-a lungul unui drum cunoscut sub numele de autostradă creșteau niște tei uriași care aveau o memorie mai lungă a istoriei locale decât oamenii. Fiecare loc, fiecare răscruce de drumuri avea propria poveste aici. Curând, ca un medium, am absorbit toate aceste povești și le-am purtat în mine o veșnicie, până când, în cele din urmă, am reușit să le scot și să le transform într-o carte – aceasta a fost Străveacul și alte vremi.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Textul integral aici.

Despre Olga Tokarczuk

Olga TOKARCZUK, născută în Sulechów în 1962, este unul dintre cei mai faimoşi şi mai iubiţi scriitori polonezi contemporani, deținătoarea prestigiosului premiul literar polonez Nike. Este autoarea mai multor romane, printre care Călătoria oamenilor Cărţii (1993; Polirom, 2001, 2018, 2020), Casă de zi, casă de noapte (1998), Străveacul şi alte vremi (1996; Polirom, 2002, 2020, 2023), Rătăcitorii (2007; Polirom, 2018), Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor (2009; Polirom, 2019, 2023), Cărţile lui Iacob (2014; Polirom, 2023) şi volume de povestiri: Ultimele povestiri (2004; Polirom, 2018, 2019), Povestiri bizare (2018; Polirom, 2020), traduse în peste cincizeci de limbi.

În anul 2018, romanul său Rătăcitorii a fost distins cu Man Booker International Prize. Rătăcitorii îmbină observaţiile unei călătoare moderne cu povestea unei secte religioase nomade, biografia unui anatomist care a trăit cu secole în urmă şi descrierea drumului postum al inimii lui Chopin de la Paris, unde a murit compozitorul, la Varşovia.” (The Guardian)

Romanul Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor a fost adaptat pentru marele ecran în 2017, de regizoarea Agnieszka Holland. Filmul a primit Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Pentru întreaga carieră literară, Olga Tokarczuk a fost recompensată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2018.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

CĂRȚI PREMIATE Cele mai mici prețuri pentru volumele autorilor câștigători Nobel, Booker, Pulitzer, Goncourt, Women’s Prize și premii literare românești

RECENZIE Anii, de Annie Ernaux. Lecturi de Nobel.

EXCLUSIV Abdulrazak Gurnah: “Scrisul a fost pentru mine un mod de a supraviețui, dar pe atunci nu știam asta.”

PROMOȚIILE ZILEI
	Chilipiruri literare
	Raftul cu prețuri super prietenoase
	Black Friday Elefantastic
	Promoții reduceri cadouri
	Prăjitura cu răvaș
	Halo Read -40%
	Black Friday – 80%