Până se va traduce la noi Creation Lake / Lacul creației, al patrulea roman al lui Rachel Kushner, l-am citit în original, după ce cartea a fost nominalizată la Booker Prize 2024. M-a atras melanjul de thriller cu spioni şi reflecţii filosofice, umor sarcastic şi meditaţie existenţială – aşa a fost prezentată povestea în presa internaţională.
E greu de realizat ce a reuşit Kushner: stiluri diferite combinate în aceeaşi poveste, acţiune cinematografică presărată cu fragmente de eseistică socio-politică şi antropologie. O poveste pe care o pot împărtăși și fanul filmelor cu spioni şi intelectualul cu obraz subţire, preocupat de criza capitalismului târziu. Fiindcă amândoi şi noi toți trăim într-o lume pe care o înțelegem tot mai puţin şi din care căutăm – tot mai frecvent – să evadăm. Personajele din Lacul Creației propun soluţii, suprinzătoare aş spune, la criza asta, într-o ficţiune antrenantă.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Sadie Smith – femme fatale
Sadie Smith – protagonista naratoare ne avertizează de la bun început că asta e o identitate falsă – lucrează incognito pentru guverne străine şi clienţi privaţi. Ea spionează, se infiltrează şi distruge interese, cariere, ocazional chiar vieţi. Este inteligentă, atrăgătoare, rece şi cerebrală, îi foloseşte pe ceilalţi fără remuşcări, are un spirit de observaţie fin şi talent pentru deghizări.
Cea mai recentă misiune a lui Sadie o aduce în Franţa, unde clienţi misterioşi o plătesc regeşte pentru a destructura o reţea de activişti sociali / ecologişti care au fondat un soi de “comună” într-o zonă rurală. Agenta Smith se pricepe la interceptări de mesaje, impersonează o tânără care nu dă nimic de bănuit, se infiltrează şi obţine informaţii, seduce implacabil, e un soi de Jamie Bond pe dinafară. Afişează siguranţă şi stăpânire de sine, foloseşte sexul şi atracţia fără scrupule pentru a-şi atinge scopurile. Iar până aici v-am povestit începutul unui film de acţiune de pe Netflix, n-aţi pierdut nimic.
Dar stai puţin
Fanul filmelor cu spioni dă paginile mulţumit, pare un roman în bunul stil al Zilei Şacalului sau o interpretare feminină a lui Jason Bourne ori a lui James Bond (cu mult mai puţine împuşcături, ce-i drept). Dar stai puţin.
Undeva, în sud-vestul Franţei, un grup de intelectuali refugiaţi din metropola pariziană au constituit o comunitate de activişti care se opun capitalismului, multinaţionalelor şi lăcomiei celor care caută să distrugă legătura oamenilor cu natura. În acest peisaj populat cu fermieri săraci şi fără perspective, guvernul vrea să revitalizeze economia captând apa din pânza freatică în nişte megabazine ce vor fi folosite pentru irigaţii de companii agricole care vor cultiva intensiv porumb pe suprafeţe uriaşe. Tradiţiile locului, patrimoniul oamenilor care trăiesc de veacuri în tihna unei existenţe ciclice? Natura diversă şi îmbătătoare, casa eternă a plantelor şi animalelor (inclusiv oamenii) care o locuiesc? Nişte detalii iritante şi neaducătoare de profit.
Grupul Le Moulin – un soi de falanster cu protestatari împotriva a ceea ce vrea să facă guvernul – e condus de Pascal, pe care Sadie îl păcăleşte că scopul ei este să traducă una dintre cărţile mişcării eco. Ideologul şi îndrumătorul activiştilor pro-natură este Bruno Lacombe, un veteran al protestelor din 1968, un individ retras, atât de retras încât a ajuns să trăiască într-o peşteră, iar singurul său contact cu lumea este câte un email trimis adepţilor săi. Sadie i-a spart contul şi îi citeşte mesajele. Discută cu Pascal şi cu membrii grupului său, în vreme ce continuă să-şi pună în aplicare planurile secrete. Treaba ei e să pregătească un eveniment violent în care să-i implice pe Pascal şi ai săi, să-i trimită la puşcărie şi să lichideze opoziţia.
Face toate astea, dar face şi plimbări lungi în natură, observă oamenii şi rutinele lor, îi cade cu tronc un localnic. Pe măsură ce se integrează în peisaj, Sadie se schimbă. Iar filmului cu spioni i se adaugă încet-încet, pagini de meditaţie existenţială şi o încleştare de idei.
“Nu ne preocupă cum să trăim în zilele şi vremurile acestea, ci ne preocupă cum să trăim împotriva zilelor şi vremurilor acestora.”
“Lacombe susţine că proletariatul nu mai e capabil să distrugă societatea capitalistă. În schimb, proletariatul a devenit o parte integrantă a capitalismului, o piatră de temelie a însăşi lumii pe care, conform lui Lacombe, trebuie să o părăsim. (…) Argumentul său e că prăpastia dintre fiinţele umane şi natură e mult mai profundă decât prăpastia dintre proprietarii de fabrici şi muncitori – care a creat condiţiile de viaţă din secolul douăzeci. Asta e marea lovitură, după el. El s-a întors spre ceea ce consideră a fi înstrăinarea fundamentală cu care e convins că trebuie să ne confruntăm pentru a ne transforma conştiinţele.”
“Copiii vor alege dragostea în locul brutalităţii, dacă li se oferă şansa. Adulţii vor alege la fel, dacă li se oferă şansa.
Toate actele de sălbăticie îşi au originea în autoritate, a scris el.
Munca pe care o avem de făcut, le-a spus el, e să refuzăm sălbăticia.”
“Oamenii îşi spun cu tărie că ei cred în cutare sau cutare poziţie politică, fie că e vorba de distribuţia avuţiei, politicile climatice sau drepturile animalelor. Se angajează într-o anumită iniţiativă, fie că e stoparea defrişării arborilor seculari, protestele împotriva energiei nucleare sau blocarea unui port – ca să îngenuncheze capitalismul sau măcar logistica acestuia. Însă motivaţia mai profundă a retoricii lor – valorile pe care le promovează, stilul de viaţă pe care l-au ales, aspectul pe care îl afişează – este aceea de a-şi întări propria identitate.
E normal să încerci să-ţi consolidezi identitatea, la cât de fragili sunt oamenii pe sub aceste măşti pe care le arată lumii ca fiind “ei înşişi”. Stridenţele lor sunt fragile, în vreme ce nevoia de a-şi proteja ego-ul şi ceea ce formează acel ego, e puternică.”
Povestea cu spioni devine un pretext pentru întrebări despre identitate şi direcţie în lumea asta în care totul pare a se nărui în jurul nostru. Cum să procedăm, pe cine să ascultăm, între extremişti de toate felurile, conspiraţii, guru utopici, politicieni necredibili şi presa alarma(n)tă? Să ne facem partide, secte şi bule care să ne dea principii şi valori, ca şi cum apartenenţa la ceva, la orice, ne ajută să lămurim cine naiba suntem? Să ne batem cu autorităţile care ne suprimă credinţele, ne iau… “apa, hrana şi energia”?
Sau mai bine fugim cu toții departe de lumea dezlănțuită şi să ne ascundem în măruntaiele pământului, ca într-un mit al peşterii inversat? Ori să ne băgăm picioarele în toţi şi toate şi să dăm foc lumii, să ardă totul în urma noastră şi să dispărem în fum, cu o valiză cu dolari şi gloria ignobilă?
Acţiunea cărţii jonglează cu toate variantele de mai sus şi apoi accelerează spre un final imprevizibil. Juraţii premiului Booker spuneau că romanul e
“electrizant prin felul în care ţese politica şi puterea lumii contemporane cu o contra-istorie profundă a civilizaţiei umane”.
Habar n-am dacă e aşa. Mie mi se pare un tablou cu neliniştile şi angoasele între care trăim. Thrillerul deghizat a lui Kushner e de fapt o strădanie filosofică de a-l confrunta pe cititor cu ideile (şi ideologiile) lumii de astăzi, prima lume cunoscută în care adevărul se poate spune la plural, se diluează apoi prin multiplicare, se spoieşte cu opinii personale şi dispare, previzibil, în minciună. Adevărul, miezul fiecăruia, e asemuit de Kushner cu o misterioasă sare. Sarea, esenţa aceasta, e singura busolă pe care o mai avem:
“Oamenii pot să pretindă că ei cred într-un lucru ori altul, dar fiinţa lor de la patru dimineaţa n-are nicio idee clară despre cum ar trebui să funcţioneze societatea. Când oamenii se uită la ei înşişi, singuri, pasiunile cu care şi-au ocupat întreaga zi şi pe care se bazează pentru a-şi întări ideea că sunt cine vor să pară, se năruie.
Ce întâlnesc oamenii în sinele lor crud şi solitar la patru dimineaţa. Ce e înăuntrul lor?
Nu politica. Nu există politică înăuntrul oamenilor.
Adevărul unui om, sub toate straturile şi deghizările, sub apartenenţele la grupuri şi tipologii, adevărul tăcut de sub opiniile şi “credinţele” zgomotoase, e o substanţă pură, îndărătnică şi consistentă. E o sare albă şi tare.
Sarea asta e miezul. Realitatea fiinţei la patru dimineaţa. (…)
În sarea mea, în miezul meu, asta e ceea ce ştiu:
Viaţa curge o vreme. Apoi se sfârşeşte.
Nu există dreptate.
Oamenii răi sunt onoraţi, cei buni sunt pedepsiţi.
Contrariul e de asemenea adevărat. Oamenii buni sunt onoraţi, cei răi sunt pedepsiţi, iar unii numesc asta binecuvântare, mâna lui Dumnezeu, în loc să o numească noroc. Însă în adâncul lor, chiar dacă n-au curajul de a recunoaşte, înăuntrul fiecărei persoane, ei ştiu că lumea e nelegiuită şi haotică şi aleatorie.
Adevărul ăsta e adăpostit în sarea fiecăruia. Unii au acces la ea. Alţii nu.
E un dar sau un blestem că sarea mea e aici cu mine, tot timpul?
E un dar.
M-aş lăsa mai degrabă condusă de adevăruri de nestrămutat decât de vântul schimbător al opiniilor, care nu au altă funcţie decât de a sublinia poziţia socială a unui individ într-un grup, o credinţă superficială.”
Gen: Ficțiune Autoare: Rachel Kushner Editura: Trei An apariție: 2025 Editie: Necartonată Format: 210 x 130 mm Nr. pagini: 448
rasfoiala.com 
2 gânduri despre “Recenzie Lacul creației, de Rachel Kushner. Doi în unu: thriller şi tratat de filosofie”