Despre Soarele negru nu pot decât să repet ce am scris și despre Abraxas: este romanul românesc al anului. Acest sfârşit de trilogie (Copilăria lui Kaspar Hauser  – 2017, Abraxas – 2022, Soarele negru – 2024) îl înscrie pe Bogdan-Alexandru Stănescu direct între cele câteva nume care domină autoritar romanul de mileniu trei în România.

Soarele negru, formulă maximală de încheiere a unui triptic pe care BAS îl numeşte “trilogia memoriei şi a familiei”, este un spectacol pentru cei ce nu se pot sătura de literatură: scriitorii care scriu entuziaşti, distraţi, înfriguraţi, ştiind că nu (doar) pentru ei înşişi scriu; şi cititorii care citesc înfometaţi, descoperind/trăind  lumile şi vieţile ce le sunt aşternute între pagini.

Trei cărţi, trei trepte

Autorul a ales probabil formula “trilogie” pentru a uni liniile directoare ce străbat trei romane cu structură şi intensitate diferite. Absenţa tatălui, maturizarea, dragostea, identitatea, inadaptarea, Bucureştiul istorisit din interbelic până deunăzi, degradarea, teama de ratare, formele de manifestare ale răului – sunt doar câteva dintre temele ce traversează literatura lui BAS. El scrie o carte nouă, rescriind-o parcă pe aceeaşi, adăugând construcţiei iniţiale turnuri, galerii, arcade şi niveluri noi, într-un travaliu fantastic al creării poveştii ultime, totale. Romanele sale par trepte spre ceva mai înalt, de necuprins, indiscernabil.

În Copilăria lui Kaspar Hauser avem un bildungsroman compus din douăsprezece naraţiuni fragmentare, o arhitectură fragilă (încă). În Abraxas avem un bloc (la propriu) prin apartamentele căruia pătrundem în felurite niveluri şi segmente ale istoriei, fiecare dintre ele  – un pretext pentru a examina frumuseţea, cruzimea, blândeţea, melancolia şi degradarea simultană a lumii şi a individului.

În Soarele negru personajele preiau povestea unul de la celălalt şi ne plimbă într-o junglă narativă, un spectacol de imagini, o cacofonie de voci pe care scriitorul le orchestrează astfel încât, dacă pici în capcana de a încerca să descifrezi înţelesurile, de a descoperi “cheia” poveştii, vei sfârşi prin a te retrage derutat, surprins, doar ca să revii mai târziu, dornic de mai mult. Această a treia carte nu mai seamănă cu o construcţie, cât cu o reprezentare a naturii: personajele, întâmplările, formează un fluviu uriaş (sau un copac!) ale cărui braţe se ramifică într-o deltă luxuriantă a imaginaţiei.

Câteva piese de rezistenţă

Copilăria aproape neverosimilă a lui Ibrahim / Gigi, un metis cu mamă româncă şi tată camerunez, născut în ultimii ani ai ceauşismului, adolescent al tranziţiei şi tânăr al unor vremuri aflate prea aproape ca să le putem înţelege pe deplin e un pretext pentru o cavalcadă biografică şi istorică pe care BAS o repetă, la o mai mare turaţie.

Naşterea băiatului şi descrierea copilăriei sale ne permit o incursiune în biografia tatălui african şi a mamei, apoi în cea a mătușii acesteia. De la mătuşa lui Ibrahim, portretizată ca designer vestimentar şi/sau damă de companie a protipendadei comuniste, vocea naratorului e preluată de psihiatrul ei, care ne duce înapoi, în propria tinereţe – din Timişoara de după război în Leningradul sovietic.

Mai departe, călătoria ne poartă în cercurile mistice ale naziştilor – homosexuali – din vremea lui Rudolf Hess, în mintea deranjată a unui rus care colecţionează mumii de femei pe care le tratează ca pe păpuşi, sau pe ţărmul mării, la Norwich, alături de un scriitor nostalgic. Fiecare întâlnire cu fiecare nou personaj e ameţitoare, surprinzătoare şi entuziasmantă, în tot arbitariul ei.

Soarele negru e de nepovestit, permite orice impresie, e flexibil la interpretări multivalente şi lasă pentru fiecare cititor un ceva memorabil. Şi o emoţie, aproape fizică, în funcţie de segmentul de lectură în care te afli. Am adăugat la colecţia personală de amintiri şi imagini livreşti:

Sentimentul de capăt de lume din Sulina. BAS a pus între pagini exact ce am trăit când am traversat Delta pentru o întâlnire cu o margine a lumii. O senzaţie puternică de atemporal şi imaginea unui tărâm îndepărtat, ce funcţionează după propriile reguli, se naște din paginile în care ne povesteşte despre vacanţa lui Ibrahim la Sulina şi despre scurta lui poveste de dragoste adolescentină.

Ilinca s-a ridicat la prova, stătea cu spatele la mine, silueta ei înaltă şi subţire a devenit o mediană care împărţea mandala incompletă a soarelui în două şi a tras un chiot de victorie, care s-a pierdut imediat în imensitatea spaţiului deschis.

„- Ili, stai jos, să vadă! i-a strigat Cristi şi atunci mi-am da seama că, da, îmi doream să văd scena soarelui care se naşte din mare, dar mi-o doream aşa, despicată de trupul ei, şi mi-a părut rău.

Sunt scene din teatrul propriei vieţi care supravieţuiesc intacte în tine, îşi păstrează toată forţa iniţială, sinestezică, continuând să te bântuie cât trăieşti, ca nişte Binevoitoare, amintindu-ţi că ai fost tânăr sau că ai fost odată un om pe cât posibil de bun, tot aşa cum pungile de apă dulce trăiesc în coşmarul sărat. Acele minute în care am mers înspre Soare, alunecând odată cu Dunărea în mare, alcătuiesc fantoma mea reziduală de bunătate. Am trăit nopţi pline de disperare, când am simţit cu acuitate apăsarea sufocantă a morţii şi a răului, dar mereu am putut apela la acest talisman al memoriei, ca şi cum aş fi extras din miezul cărnii o piatră incandescentă care mă apăra de asaltul tristeţii pline de duhoare.”

“În ultima săptămână vremea s-a stricat şi a început să plouă, aşa că veneau ei în vizită la mine, la pensiunea părăsită, unde citeam, ascultam un radio tulcean care dădea numai rockereli, jucam whist şi ne uitam pe geam, la dunele ce duceau spre plajă, la satul de vacanţă fantomatic construit de o fostă ministră a Turismului şi îngheţat apoi de intervenţia celor de la Mediu. Eram singurii locatari ai unui colţ de lume de unde dispăruseră în totalitate fiinţele cele mai abjecte, oamenii. Treceau, în schimb, pe drum, cai, vaci, iar noaptea îşi făceau curaj să se apropie şi şacalii veniţi în căutare de pradă, cu cozile lor stufoase, care-şi urlau mesajele în beznă. Când ieşeam în toiul nopţii, cu o bere, la marginea drumului ce ducea spre plajă, vedeam şerpişori negri care-l traversau şi, uneori, câte o ţestoasă imprudentă.”

Erotismul insaţiabil care provoacă un act de-a dreptul suprareal. În capitolul despre povestea de dragoste dintre Dana şi Marius:

„Se trezea în miez de noapte, întinsă alături de el, şi se transforma, la limita dintre trezie şi somn, într-o mamă devoratoare, o vrăjitoare ce-şi consumă progenitură, îl îmbrăţişa pe la spate – Marius dormea ca un copil cuminte, în poziţie fetală, încovrigat, cu palmele strânse între genunchi – mâinile ei se transformau în gheare ce-i sfâşiau sfârcurile mici şi brune, îl muşca de ceafă şi-l ţinea aşa, cu caninii înfipţi în pielea gâtului, acolo unde începea linia părului, până când victima se trezea – apoi îl întorcea cu faţa-n sus, îl încăleca şi încerca să-l consume, să-l înghită, acoperindu-l cu o peliculă de saliva, ca o placentă menită să-l facă să alunece, să se integreze cât mai uşor în trupul ei, îl muşca de lobii urechilor, îi înfigea limba în nări, îi lingea globii oculari, o felină care-şi dezmiardă puiul.

Sexul propriu-zis era doar un aspect, menit să pună capăt unui exerciţiu îndelungat, ce-i epuiza pe amândoi. Iar în acele clipe aflate între noapte adâncă şi dimineaţă, ora diavolului, Lupa Capitolină aflată la Piaţa Romană se scutura de armura metalică, descindea de pe soclu şi pornea înfometată prin oraş, ademenită de gemetele celor doi tineri din blocul Cinematecii, auzea chemarea lor gemută, se strecura printre blocurile adormite, ajungea, uriaşă, pe Strada Eforie, unde îşi freca coastele proeminente pe colţul blocului, ca o pisică, iar când îi găsea, începea să-i hrănească din ugerele ei pline cu lapte stricat, sângeriu. Atunci ajungea şi Dana la pula negricioasă a băiatului, care era stranie, subţire şi curbată la stânga, cu o măciulie bombată-n vârf, ca un schimbător de viteze de la Dacia 1100 pe care-l lingea şi-l adora, sugându-l în timp ce-i frământa testiculele stafidite de la ejaculările multiple, şi-l dezmierda până când reuşea să mai stoarcă două-trei picături din miezul lui fierbinte şi abia atunci simţea că e una cu el, în clipa când bietul jet fierbite îi izbea cerul gurii şi din noapte se auzea geamătul lui înfricoşat. Atunci simţea foşnetul mătăsos al Lupei, care se retrăgea în creierii nopţii, gata să străbată oraşul înapoi spre Romană, căci se apropia momentul în care oamenii muncii se trezeau şi se îndreptau spre staţiile de tramvai sau troleibuz, pentru a intra în fabrici şi uzine.”

Poezia pură şi dură, singura limbă în care se poate mărturisi abuzul, se poate comensura trauma. Când Dana e internată la psihiatrie, pentru o criză provocată de un eşec în dragoste, alter ego-ul ei conversează cu medicul într-un limbaj în parte regresiv, în parte extrem de plastic, evocând un abuz înfiorător petrecut în copilărie. Este una dintre cele mai lirice reprezentări ale traumei, din câte am citit:

“Vom căuta să reconstruim fiinţa, Dana. E bine ce facem? Vrei să redevii cea dinainte?

Unde e Marius?

Cine e Marius?

Lupul. Iubitul. Carnea.

*

Vine mai întâi frica. Şenilă, cer de iarnă, întuneric. Du-te-n pula mea, frică!

*

Apoi frica se face dorinţă şi se strecoară în pat, cu bot de lup. Care amuşină şi scormoneşte, te caută-n chiloţi, îşi bagă nasul umed chiar în pizda ta uscată şi iarăşi înţelegi că centrul nu e nici inima, nici creierul, e pizda.

*

Tăticu venea la început să mă ţină în braţe pentru că mi-era frică. Mă ţinea de la spate, ca în scăunel, cum îi ziceam noi: “Hai la scăunel!” Şi la un moment dat, nu pot să spun când, scăunelul a luat foc, a venit Ruşinea, atunci mi s-a blocat gura. E ca în vis, tovarăşu’ Predescu, când blândeţea devine perversiune doar pentru că TU o ştii, fără avertisment. Aşa a fost, o tandreţe fierbinte, pe care o doream şi-o respingeam, apoi gâfâitul lui pe gât.

Iar ziua cum era?

Ziua era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Tata era cu Dumnezeu, petreceau multă vreme împreună. Eu mergeam la şcoală, apoi s-a întâmplat ruptura.

Adică?

Adică într-o noapte m-am trezit şi am plecat! M-am desprins din scăunelul lui Tati şi am început să-mi strâng lucrurile ca şi cum aş fi plecat în tabără. Eram doar noi doi, eu şi tata, el gol între cearşafuri, eu goală ca-n cristelniţă, strângându-mi lucrurile în rucsacul de vânătoare, când ştiţi ce-a zis: “Te-ai făcut şi tu mare, ha, fa?”

Acestea sunt doar trei episoade cu imagini, sentimente şi trăiri pe care le-am însemnat în timpul lecturii, şi nici măcar nu m-am dus la “trunchiul” poveştii, la portretele şi relaţiile dintre Ibrahim şi părinţii săi, Diallo şi Smaranda. Cei trei întrupează un microunivers distinct care susţine  prin el însuşi întregul labirint literar al cărţii. Un labirint poetic, visceral, obsedant – sunt câteva dintre atributele potrivite pentru a însoţi romanul. Dacă întrebi alţi zece cititori, probabil îţi vor ilustra ce i-a impresionat cu alte zece scene diferite din cele 464 de pagini. Fiindcă Soarele negru e un caleidoscop în care fiecare avem ceva de descoperit.

Cel mai recent roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu a câştigat categoria “Cartea anului” la Gala Bookzone şi este nominalizat la categoria Proză a Premiilor Radio România Cultural 2025.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

RECENZIE Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu. Probabil romanul românesc al anului

FRAGMENT „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor”, de Cristina Campos

Top cele mai faimoase distopii din literatura universală

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție