Altfel citești și simți o carte cum este Jacaranda lui Gaël Faye, când știi că inima autorului e chiar acolo, între paginile ei. Iar în Jacaranda locuiește nu doar inima celui care a scris-o, ci și inimile oamenilor dragi – familie, apropiați și îndepărtați, mulți dintre ei pierduți pentru totdeauna într-un măcel atât de violent și de crud, că pare inventat de o minte bolnavă.

Istoria personală a lui Faye, împărtășită cu cea a personajelor din romanele sale, este motivul pentru care, în deschiderea recenziei, îl vedeți și pe autor, nu doar cartea sa.

Despre genocidul ruandez din 1994

La originea romanului premiat anul trecut cu Prix Renaudot este genocidul populației Tutsi, petrecut între aprilie – iulie 1994, în timpul războiului civil din Ruanda. Masacrarea etnicilor Tutsi de către etnicii Hutu a început după 6 aprilie 1994, când avionul în care se afla președintele Ruandei, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi, ambii etnici Hutu, s-a prăbușit în condiții neelucidate.

Constituția Ruandei afirmă că peste 1 milion de oameni au fost uciși în patru luni de măcel. Estimările istoricilor spun că între 500.000 și 662.000 de etnici Tutsi au murit în timpul conflictului, cei mai mulți dintre ei bărbați. Genocidul s-a caracterizat prin violență extremă, victimele fiind adeseori ucise de propriii vecini și de oameni din comunitate, dar și de o violență sexuală teribilă, între 250.000 și 500.000 de femei fiind violate.

Jacaranda, copacul memoriei celor pierduți

Mica țară, apărută tot la editura Trei, este prima carte în care Gaël Faye a încercat să dea vizibilitate și un sens mai înalt traumei prin care a trecut, alături de familie și de alți apropiați, pe când avea doar doisprezece ani. În timpul genocidului, Gaël se afla în Burundi, țară vecină Ruandei și surată nu doar cu numele – Urundi înseamnă “cealaltă Ruanda”, ci și prin destin. Genocidul ruandez s-a întins peste granițe, căci Burundi este locuită tot de etnici Tutsi și Hutu. Romanul Mica țară a fost bestseller în Franța și a avut  succes și la critică, fiind distins cu numeroase premii, printre care Prix Goncourt des Lycéens. 

Jacaranda, titlu care împrumută numele și simbolistica copacului cu flori – ciorchine care ajunge la dimensiuni impresionante, este cea de-a doua carte în care Gaël Faye reia tema genocidului, analizează și sublimează în literatură suferința de lungă durată cauzată de lunile de crime violente și absurde.

Protagonistul romanului, Milan, e un puști născut în Franța dintr-o mamă ruandeză și un tată francez – destin parțial împărtășit cu autorul romanului (Gaël s-a născut în Burundi și acolo a trăit până în 1995, când s-a refugiat în Franța). Liniștea cinelor în familie de care Milan se bucură e întreruptă de știrile despre Ruanda care curg din televizor, în primăvara anului 1994, scoțând la lumină nu doar prezentul sângeros din țara mamei sale, ci și un trecut bine păzit de cea care nu vorbește vreodată despre cine a fost înainte să fie, prin căsătorie, franceză. Femeia acceptă totuși să primească în casă și să îngrijească un băiețel ruandez fugar, rănit și amuțit de traumă.

Micul Claude devine fratele la care Milan visase toată copilăria, pe care îl poate iubi și proteja, alături de care se poate bucura de viața bună pe care le-o oferă familia și pacea din Franța. El e deopotrivă, prima lui legătură trainică, și biologică – va afla mai târziu, cu arborele (jacaranda, al) familiei sale lărgite, cea despre care încă nu știe nimic, dar care-i va schimba ireversibil perspectiva asupra propriei identități și asupra lumii. Gaura nevindecată din craniul lui Claude este primul indiciu și simbol al unei lumi în care cruzimea a înlocuit totul. O lume în care viața unui copil poate fi sfârșită sau alterată dincolo de posibilitățile oricărui remediu de lovitură de macetă care va veni adeseori de la un om care până mai ieri te mângâia.

Zilele și nopțile împărtășite de cei doi copii în camera lui Milan construiesc o prietenie care nu va înceta nici măcar atunci când fratele de ocazie este trimis pe neașteptate înapoi în Ruanda. Urmărit de spectrul prietenului pierdut și de întrebări despre propria identitate și despre absenta familie originară, studentul Milan pleacă în căutarea adevărului, sub pretextul unei lucrări de licență despre tribunalele populare ruandeze. 

Înfățișarea de la procesul ad-hoc, inițiat în aer liber de localnici, în căutarea unei dreptăți suplimentare, de fapt a sublimării ei, și a reconcilierii comunității, este primul șoc al cărții. Se întrevăd magnitudinea și impactul teribil pe care genocidul l-a avut și continuă să-l aibă asupra unei succesiuni generații și în special asupra copiilor.

E înfiorătoare imaginea orfanilor genocidului, reprezentați de Claude în fața instanței populare, ulterior explorată și dezvoltată, cu ajutorul altor personaje, pe parcursul întregului roman. Mii de copii, care s-au crescut reciproc, în clandestinitate, mizerie și sărăcie, vlăstare strâmbe, neglijate și marginalizate de cei care s-au predat ori au căzut pradă urii și violenței fără limite.

Sartre, celălalt prieten și frate dincolo de sânge al lui Claude, și inevitabil al lui Milan, este una dintre vocile proeminente care relatează despre istoria încă în desfășurare, încă amenințată de ură și nedreptate a mayibobo – copiii străzii în Ruanda (în jur de 7000, estimează un documentar). Proprietar clandestin al unei case ocupate ilegal pe care-o numește “Palatul” și o împarte cu Claude și cu alți copii rămași ai nimănui după 1994, Sartre, poreclit după scriitorul francez, datorită pasiunii sale pentru cărți, are vigoarea, optimismul nerealist și aparenta lipsă de griji pe care poate doar proscrișii o pot trăi veritabil. 

Dincolo de oroare, cu încrederea invincibilă a tinereții

Lumina din carte, căci fără ea e greu de crezut că ar putea fi dus la bun sfârșit un roman realist atât de dur – vine de la verișoara regăsită a lui Milan, Stella, de la curajul, avântul și frumusețea ei și, deopotrivă, de la arborele de Jacaranda din curtea casei sale. Acolo se ascunde Stella uneori, căci ea crede cu toată ființa că între ramurile sale bogate locuiesc spiritele celor apropiați care au căzut victime genocidului. Copacul jacaranda, simbol al frumuseții și rezilienței, este martorul tăcut al poveștilor unor generații mutilate de teroare, dar și al reînnoirii care vine odată cu trecerea timpului și cu maturizarea noii generații, capabile să construiască pentru fiecare, dar și pentru țară, un destin dincolo de trecutul care cere răscumpărare.

O dată cu propria poveste, Stella mărturisește, prin intermediul unei teme școlare care-i cere să facă portretul unui membru al familiei, istoria unei generații care acum se stinge și care a supraviețuit ororilor a două genocide, nu doar celui recent. Străbunica Stellei îi povestește, înainte să moară, despre istoria plină de violențe a familiei și a țării despre care se spune că are pământul roșu de sângele atâtor morți. Copila o înregistrează și folosește mărturia ei pentru a pune laolaltă vocile generațiilor care au trăit să povestească denecrezutul.

Sartre, cu căștile lipite de urechi, reacționa de multe ori cu voce tare la poveștile depănate de Rosalie, râzând, ștergându‑și o lacrimă sau lăsând să‑i scape câte o vorbă plină de entuziasm: „E extraordinară femeia asta! Pur și simplu, extraordinară!“ În acele momente, Stella zâmbea de satisfacție cu gura până la urechi.

Am citit Jacaranda cum am citit Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, de Alexandra Furnea, cu pauze și exclamații “nu se poate”. Nivelul de violență întrece orice ți-ai putea imagina, iar scenele în care spectatorii de pe stadion leșină din cauza șocului post-traumatic, în timpul unei comemorări publice sunt terifiante. Alături de prima imagine, cea a vieții crude copiilor de pe stradă, mayibobo, după ce adulții care-i creșteau sunt exterminați fără discernământ de milițiile Hutu, acest instantaneu de la finalul cărții, cu oameni dărâmați la propriu de amintirea măcelului dau concretețe ideii de traumă transgenerațională. Începând cu cei mai bătrâni și terminând cu strănepoții care abia ce încep să se maturizeze, generații la rând continuă să sufere, după un război care, deși încheiat, încă face victime.

În parcarea de lângă stadion, am nimerit în mijlocul unui du‑te‑vino nesfârșit de ambulanțe, care evacuau oameni aduși pe targă. Patru cadre medicale încercau din răsputeri să imobilizeze un bărbat. Se zbătea furios — avea halucinații, crezând că asistenții medicali erau milițieni interahamwe. Lângă mine, o tânără se uita spre cer cu o privire smintită, își retrăia sentința la moarte, repetând: „Aveți milă! Aveți milă!“ Trecutul era prezent, genocidul nu se încheiase.

Deși vorbește explicit și foarte dur despre crime și suferință, Faye așează în miezul cărții sale nevoia și lupta pentru reconciliere și un gând care rămâne, pâlpâind ca o făclie, în mintea cititorului:

Un genocid nu poate fi exprimat.

Iar prin tăierea copacului de jacaranda, care face loc unei noi clădiri în curtea casei părintești se face analogia retezării legăturii emoționale de trecutul ale cărui urme sângerânde sunt șterse cu bună știință, pentru a face loc unui viitor al speranței. Cartea lui Gaël Faye este mai mult decât un document(ar) istoric al genocidului ruandez. Prin personajele ei pline de viață și de curaj, care-și înfruntă și confruntă trecutul, determinate să-și croiască un destin dincolo de pierdere și durere, Jacaranda este o poveste despre rezistența în fața celor mai mari adversități și prietenia care salvează, și uneori înlocuiește, prin devotament, legăturile fragile sau dispărute de familie. 

Câteva fragmente din Jacaranda

Îi frecventam pe cei care se numeau între ei „expați“. Cei mai mulți rămâneau în Rwanda pentru o misiune de un an sau doi, își aduceau și familiile într‑o vizită, ca să vadă — costisitoare distracție — gorilele de munte —, își petreceau micile vacanțe în Zanzibar, Lamu sau Watamu, pe malul Oceanului Indian, se extaziau în fața curățeniei extraordinare, mai ales „pentru o țară africană“, de pe străzile din Kigali, lăudau dinamismul economiei și „reziliența“ poporului rwandez. Între ei însă, în conversațiile lor în cerc restrâns, șușoteau că rwandezii sunt prea serioși și ascunși, că le lipsește acea exuberanță care e, până la urmă, farmecul bine‑cunoscut al Africii „sărace, dar zâmbitoare“. 

***

Când am văzut că începe să se lumineze, m‑am ascuns pe câmp. Înfometată, am scormonit pământul, sperând să găsesc câțiva cartofi pe care să‑i molfăi. În timpul zilei, am auzit mai mulți copii jucându‑se de‑a vânătoarea de tutsi. Din ascunzătoarea mea, puteam zări un bărbat care stătea ascuns într‑un copac. Copiii l‑au reperat și au început să arunce în el cu pietre, înainte de a‑i alerta și pe părinții lor. Oamenii îl cunoșteau, îi spuneau pe nume. Mai mulți dintre ei și‑au unit forțele ca să doboare copacul. Cântau că‑l vor ucide, iar copiii repetau și ei în cor cântecul. Când copacul s‑a prăbușit, mulțimea s‑a năpustit asupra lui. Apoi copiii și‑au continuat jocul macabru de‑a prinselea de tutsi. Am rămas neclintită toată ziua. 

***

În jurul edificiului, în desișul bălăriilor, am găsit și alți supraviețuitori — opt cu totul, din mii de oameni. Am plecat, luându‑i cu noi pe cei care scăpaseră. Unii se puteau deplasa, pe alții i‑am transportat pe tărgi improvizate. Ploua, dar noaptea era luminată slab de licărul unei semiluni care răzbătea printre norii groși. Trebuia să rămânem cu ochii‑n patru. Trecând pe lângă un câmp, am zărit un corp în noroi. O femeie. Am vrut să verific dacă e în viață, dar soldatul cu care căram targa mergea prea repede. (…) Plecând de‑acolo, m‑am gândit întruna la acea femeie care zăcea în noroi. Îmi amintea de mama. De o imagine cu ea pe care o păstram din copilărie. După moartea tatei, la Bukavu, căzuse în depresie. Într‑o zi, s‑a întins pe jos, în ploaie, în noroi. Nu știu de ce, în ziua aceea, am rămas în casă și am privit‑o fără să mă mișc. Fără să‑i vin în ajutor. Frații mei mai mari s‑au dus să o ridice, dojenindu‑mă apoi și reproșându‑mi pasivitatea. Am ținut această rușine în mine ani la rând. Tocmai de aceea imaginea femeii peste care ploua continua să mă bântuie și după două ore. I‑am anunțat pe soldați că mă întorc să verific. M‑au privit ca pe un nebun, dar șeful n‑a încercat să mă oprească. Am găsit drumul destul de ușor. Femeia nu se mișcase din loc. Era tot în noroi. Am atins‑o, corpul îi era rece, dar pulsul se simțea puternic. De parcă inima ei ar fi făcut un ultim efort pentru a se menține în viață.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT Ora albastră, Paula Hawkins

CĂRȚI PREMIATE Cele mai mici prețuri pentru volumele autorilor câștigători Nobel, Booker, Pulitzer, Goncourt, Women’s Prize și premii literare românești

BOOKFEST 2025 Portugalia, țară invitată de onoare. Jose Luis Peixoto și Gonçalo M. Tavares, printre scriitorii care vor participa la târgul de carte.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție