Surorile Blue spune o poveste frumoasă, plină de pilde, despre suroritate, dependență și pierdere. După ce una dintre cele mai mici surori Blue, Nicole (alias Nicky), moare tânără, pe neașteptate, Avery, Bonnie și Lucky par incapabile să găsească drumul una către cealaltă sau către apartamentul din New York care nu face decât să le amintească trecutul insurmontabil. Fiecare dintre ele, la fel și mama lor de care s-au înstrăinat, se retrage înăuntrul unui obicei distructiv ori a unei stări care-i dă iluzia supraviețuirii. 

“O soră nu este o prietenă”

Cine poate explica nevoia de a lua o relație atât de primară și de complexă cum este aceea cu o soră și de a o reduce la ceva atât de substituibil, la fel de banal precum relația cu o prietenă? Și totuși acest statut este folosit iar și iar pentru a denumi cea mai profundă formă de intimitate. Mama este prietena mea cea mai bună. Soțul meu este cel mai bun prieten. Nu. Calitatea de soră, definită prin faptul că unghiile v-au crescut în interiorul aceluiași pântec, că ați fost împinse urlând prin același canal cervical, nu este același lucru cu prietenia. Nu vă alegeți una pe cealaltă și nici nu există o perioadă de tatonare în care să vă cunoașteți reciproc. Faceți parte una din cealaltă, încă de la început.

Cu aceste cuvinte începe romanul care desface relațiile de suroritate în piesele componente și analizează resorturile, neputințele și bucuriile iubirii de soră. Coco Mellors intră adânc în viața fiecărei femei pentru a desena în contururi precise destinelor celor trei surori, pe cale să cedeze sub presiunea durerii și a vinovăției cauzate de pierderea celei de-a patra, Nicky. 

Avery, cea mai mare dintre ele, dependentă în recuperare și avocată de succes, joacă soția perfectă, dar adevărul despre ce simte pe dinăuntru este departe de aparențele pe care muncește neobosit să le mențină. Pe lângă pierderea lui Nicky, e nevoită să decidă dacă să aibă un copil este viitorul pe care îl vrea, având în vedere traumele din propria familie. Avery și-a crescut surorile, atunci când mama lor a renunțat să le îngrijească, le-a învățat deprinderi de viață și le-a iubit ca pe propriii copii. Avery este cea care luptă cu înverșunare pentru a ține laolaltă ce a rămas din familie. O face prin gesturi concrete, materiale, dar mai ales cu responsabilitate față de surorile mici și cu o imensă capacitate de a ierta. De altfel, iertarea e parcă un alt doilea nume în familia Blue, unul datorită căruia, oricâte lucruri urâcioase și-ar spune, fetele găsesc mereu puterea de a o lua de la capăt. 

… nu putea spune nimic despre asta, deoarece era cea mai mare dintre surori, prin urmare avea datoria de a fi exemplară.

Deși cea mai responsabilă pare Avery, mijlocia Bonnie e cea care aduce echilibrul noii treimi Blue. Disciplina de sportivă (fostă campioană la box – Stai ferm pe picioare! e prima ei poruncă) reverberează în relațiile cu surorile sale, pe care le împacă, atunci când excesele celorlalte le îndepărtează – Avery e fostă consumatoare, Lucky e actuală.

Bonnie este consumată și ea, de vinovăție. Într-un fel în care Avery și Lucky nu-l pot înțelege, pentru că nu știu (spoiler!) că a buna de Bonnie refuzat s-o ajute pe Nicky cu doar o zi înainte să moară, iar atunci când a găsit-o inertă, n-a mai putut s-o salveze – era deja prea târziu. Mezina Lucky, ajunsă fotomodel pe când era încă adolescentă, se prăbușește dezastruos în spirala dependențelor combinate cu care încearcă să-și aline durerea pierderii și incapacitatea de a o înfrunta.

Dintre cele patru, Bonnie e singura “curată”. Moartea lui Nicole e și ea legată de consumul de substanțe, dar nu în felul obișnuit (veți vedea citind cartea). Coco Mellors pare că a ales deliberat să confrunte trei din patru personaje cu dependența – pentru a reflecta fidel amploarea fenomenului în Statele Unite ale Americii, unde unul dintre medicamentele prescrise abuziv și excesiv (fentanil) a ajuns drogul preferat al unor oameni fără înclinații spre consum, dar cu grave probleme medicale – ca Nicky.

Remarc aici felul în care decizia de a renunța la consum și recuperarea după dependență sunt foarte atent, gradual inserate în roman, respectând pașii obligatorii. Nu poți forța, se știe, un dependent să se oprească din autodistrugere – decizia trebuie să plece de la el. Vedem asta în relația Avery – Lucky, în care prima încearcă zadarnic să o determine pe mezină să facă ce încă nu e pregătită. Să recunoască în fața unor necunoscuți că e dependentă.

Documentarea cărții, din păcate, s-a făcut și prin cunoașterea nemijlocită. Mellors însăși este în proces de recuperare după alcoolism. Ceea ce mă face să cred că Surorile Blue este mai mult decât ficțiune. Este o scrisoare, empatică, presărată cu instrucțiuni valoroase, către dependenți. Ca de la om la om. Avem deci o perspectivă personală asupra dependenței și fenomenului AA (Alcoolici Anonimi – deveniți ulterior Consumatori Anonimi), pe care ajungi și tu, ca cititor, să-l cunoști cu dictoanele și practicile lui “enervante”, apreciază mezina Lucky, înainte să decidă să renunțe.

O altă perspectivă personală vine tot din biografia autoarei care a crescut, asemenea personajelor din carte, înconjurată de multe surori. Putem deci să intuim că cel puțin unele dintre scenele crude ori înduioșătoare din roman ar fi inspirate de tandrețea și răutățile dintre Coco și propriile surori.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Nicky, deși absentă din viață și din carte are partea ei de poveste. Mi-a plăcut cum este ilustrată relația cu Lucky de care, până la maturitate, a fost foarte apropiată. Scriitoarea a ales o formulă lingvistică inspirată prin care dezvăluie, în paralel, ca într-o dare de seamă, cum au evoluat viețile celor două, până la punctul în care fiecare a ales înstrăinarea.

Când Lucky a împlinit 25 de ani, Nicky i-a trimis doi fluturi albaștri înrămați. Când Nicky a împlinit 27 de ani, Lucky a uitat de ziua ei și a sunat-o în ziua următoare, mahmură.

Însă înainte să aflăm toate acestea (și altele pe care le-am ascuns) ne instalăm între amintirile dulci – amărui despre suroritate. Am admirat la scriitoare și la carte apetența pentru adevăr. Surorile Blue prezintă relația dintre surori așa cum este în viață, nu în cărți – cu certuri, trădări, neînțelegeri la un loc cu ghidușiile, farsele și iubirea care le dau pe primele uitării. Mellors dezvoltă cele patru personaje cu îndeajuns de multă răbdare și minuțiozitate pentru a ne face să le vedem intimitatea și să apreciem drumul din izolare, singurătate, deznădejde înapoi la viață. Este un drum pe care poți să-l parcurgi doar singură, chiar dacă există pe lume trei surori care te iubesc. Durerea e singulară și de neîmpărtășit. E un moment foarte fain spre finalul romanului, în care fetele Blue deslușesc nuanțele atât de diferite ale doliului. Fiecare dintre ele a pierdut o altă Nicky. 

Mai face un lucru deosebit Coco Mellors. În timp ce respectă buna tradiție americană a scrisului simplu și clar care te face, ca cititor, să treci prin carte cu ușurință, are nenumărate pasaje de o profunzime și frumusețe surprinzătoare care dau cărții unicitate, acel ceva care o distinge de literatura ușoară. Cum sunt:

Când s-a terminat poezia, Avery nu simțea că-l dorește pe el. Voia să fie el. Voia să-și aștearnă un pat în încăperea pieptului său și să locuiască acolo. Voia să vorbească și pe gură să-i iasă cuvintele lui.

*

Bonnie a auzit odată că un rechin ținut în acvariu va atinge o lungime de numai douăzeci de centimetri, în timp ce unul crescut în sălbăticie va ajunge la doi metri și jumătate. Dar casa copilăriei lor pare să fi avut efectul invers. Bonnie și surorile ei au crescut și au tot crescut, până când nu au mai încăput în apartament.

---

Să fie una dintre cele patru surori fusese mereu ca și cum ar fi fost parte din ceva magic. Odată ce Bonnie a înțeles asta, a observat că lumea era formată din secvențe de câte patru. Patru anotimpuri. Patru elemente. Patru puncte cardinale. Patru cărți într-o suită. Patru camere într-o inimă de om.

---

Era singurul bărbat din casă, dar el era și casa. Ele trăiau în toanele lui.

Câtă expresivitate este în imaginea patriarhului care conține, deține, stăpânește femeile din familia lui. Nu-i bai, domnule Bărbatul Casei, odată ajunse mature și independente, două din fetele Blue se vor asigura că asta nu poate să se întâmple în casele lor, unde bărbații nu au rol esențial, nici matrimonial.

Ar mai fi de menționat, despre romanul surorile năzdrăvane, că include multe scene de sex explicit (inclusiv lgbt), deci va fi probabil una dintre cărțile pe care booktoker-ițele o vor recomanda în clipurile despre categoria Spicy. În ce mă privește, a fost o experiență deosebită de lecturile obișnuite, în care sexul e abordat și descris fie minimalist, fie cu discreție.

Surorile Blue este – așa cum indică și titlul – o carte cu și despre viețile femeilor, așa cum sunt ele trăite azi. Cu curaj, pasiune – eventual cu prea multă – și convingerea că trebuie și poți să fii stăpâna vieții tale. Este simultan o carte despre puterea vulnerabilității și despre necesitatea dobândirii acestei puteri fără de care colapsul e cert. O carte despre forța nevăzută care rezidă în actul de a admite că oricât ai fi de puternică, vine o zi când ai nevoie de ajutor. Te va salva curajul contraintuitiv de a rosti cuvântul atât de greu de rostit către oamenii care te iubesc: ajutor.

Înainte să-i pierzi și să te piardă.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 15 cărți de vacanță, de citit în vara lui 2025

FRAGMENT Surorile Blue, Coco Mellors

RECENZIE Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver. Premiul Pulitzer pentru ficțiune 2023