Datorită întâlnirilor precum cea cu Radu Vancu, când pleci de la filit-iași, o faci cu sentimentul contradictoriu că ești mai puțin și mai mult deopotrivă. Mai puțin, pentru că pierzi contactul nemijlocit cu scriitori, cu jurnaliști și oameni de cultură pe care-i admiri, mai mult pentru că, întâlnirea cu spirite înrudite, te trimite înapoi în lume preschimbat.

Știind deja despre Radu Vancu, din pozițiile sale din spațiul public, că militează neobosit pentru libertate, democrație, pace, am deschis discuția despre literatură de la oarecare distanță, din sfera politicului, traversând apoi încet granițele nepăzite ale compartimentelor vieților noastre, pentru ce am ajuns la intersecția cu literatura, și mai târziu, miezul său incandescent. Loc în care artiștii, scriitorii și consumatorii de artă și de literatură își caută și împărtășesc suferințele și deznădejdea, bucuria și alinarea.

Citiți în continuare prima parte a unui interviu amplu despre literatură, oamenii care o fac și căile lor misterioase.

De ce se amestecă scriitorul Cutare în politică? E o întrebare pe care o auzim pe Răsfoiala, de la cititori. Tu nu te-ai ferit să vorbești despre politică, în diverse contexte. Nu despre oameni politici, să spunem asta, ci despre politică în general. Nu ți-e teamă?

Teamă nu, dar înțeleg reținerea. Și pe a scriitorilor, a unora dintre ei, și a unei părți din public față de interferența literaturii în politică. Eu cred că are două cauze. Nu doar teama, nu cred că lumea se teme. Eu cred că e vorba de două chestii. Pe de-o parte, literatura e o artă foarte singuratică. Din punctul meu de vedere, e cea mai singuratică dintre arte. Ea se scrie în singurătate și se consumă în singurătate. Dacă stăm să ne gândim, există arte care se produc în singurătate, dar care se consumă colectiv. Sau există arte care se produc direct colectiv, nu? Și se consumă colectiv.

Literatura e singura dintre arte care se face în singurătate,
se consumă în singurătate

Cred că cei care protestează împotriva intervenției prea directe în politic asta au în vedere, în primul rând. Literatura trebuie să rămână arta privatului, a intimității, separată de colectiv, de colectivitate, de social. Și mai e ceva.

Cred că literatura și arta, în general, sunt văzute ca niște insule de puritate într-o lume prea murdară pentru ele și cumva intervenția în politic le maculează.

Cam asta e senzația. Mărturisez că și eu am crezut multă vreme că voi rămâne un scriitor care-și va secreta în singurătate poeziile, romanele, mă rog, micile mele țăcăneli literare și am crezut că nu voi avea legătură directă cu socialul, cu politicul. Țin minte precis că primul meu articol politic, social, s-a petrecut în 2012, deci destul de târziu. Aveam în fond treizeci și patru de ani, când Horia Roman Patapievici, pe care nu-l cunoșteam încă direct, a fost înlăturat atât de brutal și de nedrept de la conducerea Institutului Cultural Român. Am văzut știrea și, peste o jumătate de oră, m-am trezit că scrisesem un text indignat, revoltat. Pentru că eu, fără să-l cunosc pe Patapievici, participasem la câteva dintre evenimentele Institutului Cultural Român în lume și văzusem ce eficienți sunt, ce treabă extraordinară a făcut Patapievici! A construit probabil cea mai eficientă instituție culturală românească dintotdeauna.

Și atunci, când vezi că politicul intervine atât de brutal și distruge una dintre foarte puținele instituții culturale eficiente pe care le aveam, normal că te enervezi și reacționezi. Și am scris acel articol, l-am publicat, cred că pe Contributors, dacă nu mă înșel, și după aia nu m-am mai putut opri. M-am trezit scriind în cascadă zeci după zeci, sute de articole politice am scris. Între timp am dat interviuri, am participat la proteste, am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a folosi cuvintele într-un fel care să facă colectivitatea mai umană, să zic așa. Eu cred că și literatura are același scop.

Literatura propriu-zis încearcă să ne facă mai umani,
ne promite că ne face mai umani.

Nu o face tot timpul… de fapt, rareori o face. Dar asta e promisiunea artei, că ne învață mai mult despre umanitatea noastră. Ei, dacă tot avem cuvinte, noi scriitorii, pe care am învățat să le folosim pentru a ameliora umanitatea, eu zic că nu e greșit să folosim aceleași cuvinte pentru a corija, dacă se poate, sau măcar a atrage atenția asupra unor defecte, asupra unor erori, asupra unor nedreptăți, de care lumea din jur, din păcate, e plină. 

Ești curajos. Curajos este și titlul cărții tale, Boala și războiul. Un alt lucru auzit de la anumiți cititori, care mă îngrijorează puțin, este că vor să citească mai mult pentru divertisment, pentru funcția vindecătoare a literaturii. Se feresc de cărți triste, grele. Titlul cărții tale determină cumva publicul căruia i se adresează… 

Da. Eu înțeleg… am și eu, ca noi toți, nevoia asta a unei arte -anestezic, să-i spun așa, știi? Avem atâtea probleme, viața e atât de complicată.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Cardul cadou salvează Crăciunul
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Exact. Exact așa mi-a spus o prietenă și de acolo vine întrebarea. Spunea – Le am eu pe ale mele. Nu mai vreau cărți despre suferință, doliu etc. De aceea întreb.

Da, e nevoia noastră umană, bazală, de a fi alinați, de a avea pe cineva, când plângem, să înțeleagă de ce plângem și să ne înlăture suferința respectivă. Asta facem când suntem bebeluși și plângem. Plângem ca să semnalăm că ceva ne doare sau că ne e foame sau ne e sete și așteptăm ca cineva să ne vindece nevoia. Așteptăm asta și de la artă. O așteptăm și de la politicieni, o așteptăm în general de la comunitățile umane, dar și de la artă. Și e o nevoie firească și o nevoie legitimă. Și arta trebuie să facă și asta, trebuie să și anesteziezi. Pe de altă parte, arta nu trebuie să fie doar asta. Arta, la rândul ei, are dreptul de a alina, dar are și dreptul de a provoca. Are dreptul de a face lumea confortabilă, dar are și, în egală măsură, dreptul de a o face inconfortabilă. Sau măcar de a se duce unde e inconfortabil și de a arăta:

Lucrurile astea dor și există.

Din punctul meu de vedere, un artist complet este cel care se ocupă cu amândouă funcțiile. Și cu cea de a alina și cu cea de a irita. Uite, o să iau exemple mari. Shakespeare. Un Hamlet sau un Macbeth se duce în zona cea mai întunecată a umanității noastre. În Furtuna – Furtuna e o enormă metaforă despre artist ca magician care cu fantezia lui vindecă lumi în suferință. Deci are și artă luminoasă și vindecătoare și artă întunecată și profund problematică.

Nu știu dacă toți artiștii sunt capabili să facă asta.

Nu, foarte puțini. Cineva i-a spus odată lui Yeats, când vorbeau despre frumusețe, un artist i-a spus: Frumusețea e grea, Yeats. Incredibil de grea. E greu să faci… Bun, și dacă reușești să faci doar artă care să irite și o faci în mod extraordinar, ești un artist minunat. Și dacă faci doar artă care alină și o faci într-un fel minunat, ești un artist grozav. Știi poemul lui Arghezi care spune, printre altele, 

Să vrei până la mie, să poți până la șase. 

Tudor Arghezi

Una e ce vrei și alta e ce poți. Sigur că aș vrea să fac amândouă felurile de artă. Adică, de pildă, după ce a murit tata, după ce s-a sinucis tatăl meu… Prima mea carte de poezie e o carte foarte luminoasă, de fapt. E o carte de poeme de dragoste pentru o studentă, care era colega mea, acum e soția mea, și este cu poeme îndrăgostite, cum scriu studenții îndrăgostiți, știi? Și cred că e o carte luminoasă. După aceea, a urmat o carte, la câțiva ani distanță, a urmat o carte despre sinuciderea lui tata, care e mai întunecată, mai frisonantă, cred, mai tăioasă, într-un fel. După aceea, o carte despre fiul meu. După aceea am o carte despre alcool…

Ceea ce înseamnă că ai avut diferite stagii de procesare a acestui eveniment…

Travaliul de doliu, cum îl numesc Freud și psihanaliștii. Da, ca noi toți, oamenii, și artiștii au, cum spui tu, diverse stagii, diverse etape. Și în același timp, fiecare om, cum spunea un poet, Walt Whitman… El spunea despre el însuși, dar vorbea despre umanitate în general când spunea 

I contain multitudes. / Conțin multitudini.

Walt Whitman

Conținem multitudini. Suntem plurali ca universul. Și e normal ca în anumite faze mai turbionar-întunecate ale vieții noastre să scriem cărți mai dure și în altele să scriem cărți mai luminoase. Ideal e dacă reușești să scrii o carte care să le conțină pe amândouă, nu? 

Cum este Boala și războiul?

E previzibil de ce se cheamă așa. Se cheamă Boala și războiul, cu subtitlul 2020-2024. E o carte despre cum a traversat un om, un ardelean bleg, cel care vă vorbește, această perioadă complicată, plină de moarte – adusă și de o pandemie și apoi moarte adusă de războiul din Ucraina, care continuă. Și e cartea unui om care are o familie care îl iubește și pe care îi iubește, care are plase de siguranță – destule, nu? Cum zic, familia, prietenii, job-ul, pentru că e foarte plăcut să predai literatură, să vorbești despre literatură cu oameni inteligenți care iubesc literatura. Cei mai mulți dintre studenți, de asta vin la Literatură, pentru că iubesc literatura.

Și mai citesc?

Da, citesc. O să deviez puțin acum. Între 2002, când am început să predau la Universitatea din Sibiu și 2009, 2010 chiar, era cât pe ce să dau în depresie. Tot căutam să fac un cenaclu, să am niște studenți deștepți și îndrăgostiți de literatură, de mai mare mila, vorba lui Alexandru Mușina. Și nu găseam decât unu-doi oameni atât de îndrăgostiți de literatură, care să și scrie. Asta era condiția grea. Să scrie constant literatură, încât să poți face un cenaclu. Și sigur că asta te face să te întrebi… Are sens să predau? Nu greșesc eu ceva? Și așa și mai departe.

În 2010, fără să fac absolut nimic diferit, au apărut din senin tinerii – ceea ce s-a chemat apoi, ceea ce a devenit Cenaclul Zona nouă. Vreo zece dintre ei au debutat în volum între timp, au luat premiul Eminescu, premiu Panța, un premiu important pentru debut, sunt traduși din străinătate, circulă pe la festivaluri internaționale, au ei propriul festival internațional, numit Z9 Festival. N-am făcut nimic diferit. Pur și simplu, în 2010, am putut să țin cenaclul pe care-l așteptam. Ei au crescut formidabil și am înțeles că, de fapt, sunt lucruri care nu depind neapărat de tine. Tu îți faci meseria cât poți de bine și uneori se întâmplă să ai studenții respectivi, alteori nu.

Nu înseamnă că, dacă sunt facultăți de litere în care nu s-a întâmplat să se ajungă la masa asta critică, profesorii greșesc neapărat cu ceva. Dar, în același timp, de când a apărut Zona Nouă, de când ei fac festivaluri internaționale, citesc, fac evenimente, fac tot felul de grozăvii prin Sibiu, și colegii lor, la rândul lor, se simt cumva provocați. Vor și ei să citească, vor și ei să vadă ce e frumusețea asta. E un sentiment de emulație. O anumită efervescență care a schimbat mediul din jur. De asta eu mă simt atât de bine la Sibiu, predând, pentru că sunt multe evenimente literare, pe care, e adevărat, că noi le facem în mare măsură. Tinerii vin la ele și nu numai ei, studenții, vin și elevi. Sunt niște cluburi de lectură și cenacluri făcute de profesoare grozave. Dar și elevii de liceu, cei mai mulți dintre ei, la rândul lor, au ajuns să se îndrăgostească de literatură. Îi vezi mereu venind la evenimente, îi vezi prezenți în săli. E confortul ăsta psihologic de a ști că dacă faci niște infrastructuri care să aducă frumusețe în Sibiu, vor fi acolo oameni care o așteaptă.

VA URMA

Despre Radu Vancu

Radu VANCU (Sibiu, 1978) este profesor la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, redactor-șef al revistei Transilvania și redactor al revistei Poesis Internațional. Între 2019 și 2023 a fost președintele PEN România. A coordonat secțiunea română a site-ului Poetry International.

Începând din 2002, a publicat nouă cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii. Poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi, în antologii, reviste și în volume individuale. A publicat romanele Transparența (2018) și Paradis (2025), trei volume de jurnal (2017, 2021, 2024), două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Este traducătorul ediției Ezra Pound coordonate de H.-R. Patapievici la Editura Humanitas.

Publicațiile sale academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie, pe cont propriu sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu. Este președintele Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu „Poets in Transylvania” (2013 – prezent).

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FILIT 2025 cuprinde întreg Iașiul, de la mall la penitenciar, cu noi proiecte dedicate tinerilor și inițiative incluzive

ȘTIRI Scriitorii Gabriela Adameșteanu, Radu Vancu și Simona Antonescu, printre laureații Premiilor Radio România Cultural 2024

EXCLUSIV Clara Uson: Scriu ca să-i mulțumesc mamei mele, dincolo de moarte. Nimeni nu știe cât de greu a fost pentru mine, pentru familia mea.