L-am întâlnit pe Cristian Mungiu în curtea casei părintești din Iași, unde am avut privilegiul unei conversații despre visurile copilăriei, ceața anilor ’90, cei în care și-a început cariera și despre faima bună a cinematografiei românești, în slujba căreia continuă să scrie și să creeze noi istorisiri, bazate pe fapte reale, care ne tulbură și ne dau de gândit.

Povestitor desăvârșit, cu o intuiție uimitoare, Mungiu transformă întâmplări triviale în scene fascinante, la care privești, cu ochii minții, transfigurat așteptând să ți se dezvăluie ce se întâmplă mai departe. Este, mărturisește cineastul, un morb al întregii sale familii – povesteala.

Pentru că suntem la Festivalul de Literatură FILIT Iași și a fost o mare bucurie să descopăr “Tania Ionașcu, bunica mea”, voi începe cu cartea. Bunica este naratorul, iar tu ai consemnat întâmplările. A fost bunica primul tău profesor de scenaristică?

Nu. Bunica n-a avut nicio ambiție literară, narativă. A avut alt rol extraordinar în viața mea și anume a avut foarte multă afecțiune, grijă, căldură, atenție și prezență în viața mea. Întâmplarea face că vorbim aici, unde pot să-ți explic mai ușor contextul între viața familiei mele și cea a bunicilor mei. Bunicii stăteau aici în față și eu am crescut dincolo până la vârsta de șapte, opt ani, când am fost luat de ureche și adus aici, pentru că începuse să fie școala și m-au mutat în partea astalaltă.

Bunică-mea nu avea niciun fel de ambiții creative, dar numai că eu, având ambiții în domeniu… Mi se părea că cel mai frumos cadou pe care poți să-l faci cuiva este să-i rămână numele ca autor al unei cărți. Și atunci când am consemnat întâmplările vieții ei, mi-am asumat acest rol modest de consemnator, chiar dacă, după aceea, le-am dat o formă literară. Și prima oară când am avut să public cartea asta, am încercat să o conving pe Lidia Bodea (n.r. director editorial Humanitas) că așa ar trebui să apară, cu numele bunicii ca autoare și cu mine consemnator. Numai că realitățile economico-culturale de astăzi fac ca, nu știu, să fie greu să publici o carte care are un autor postum. Și atunci am negociat cu ea că întotdeauna numele bunicii să facă parte din titlu. Și așa am ajuns eu autorul unei cărți scrisă la persoana întâi, în numele ei. Dar, până la urmă, pentru că mi s-a cerut să scriu partea a doua, în care consemnez și raportul meu cu ea din numele propriu, să zicem că are o justificare oarecare. Dar altfel, partea care-mi place mai mult e ce am scris în anii ‘90, aici. E partea în care încerc să dau glas cât mai coerent felului în care își mai amintea ea viața ei. Căci nu e vorba de viața ei, ci de ce își amintește un om de șaptezeci de ani despre ce i s-a întâmplat când avea douăzeci de ani.

Amintirea vieții.

Amintirea vieții, cu totul altceva. Și am înțeles asta cel mai bine atunci când am luat-o de mânuță și ne-am târâit peste Prut, peste podul de flori, în 91, pe partea cealaltă – să-și vadă casa. Acolo înțelegeai raportul omului cu timpul și cu viața lui, pentru că o construcție fizică de cărămizi am găsit noi, dar nu mai era casa ei. Era… Felul în care mai arăta casa ei, după o viață trăită altundeva și un pic de…

Cum a reacționat?

Am crezut că moare, că leșină. De asta eram cu ea, ca să încercăm… Bunica mea era cardiacă. Până la urmă, săraca, a trăit. A fost longevivă, a trăit până la 90 de ani, nouăzeci și un pic de ani. Ai mei s-au prăpădit mai tineri. Dar atunci eram acolo ca s-o însoțesc, să nu aibă un șoc. Și normal că a avut un șoc, primul șoc a fost din faptul că nu-și recunoștea orașul. Avea senzația că se întoarce într-un loc pe care-l știe ca-n palmă. Dar bineînțeles că orașul nu stă pe loc. Ultima oară ea a fost acolo prin 1942. Și noi ne-am întors în ‘91.

Orașului i-au crescut străzile, i se tăiaseră copaci...
Venise comunismul peste el.

Și ea nu reușea să se orienteze. Până la urmă, din fericire, am găsit biserica, care era singurul reper care mai rămăsese și de la ea am reușit să ne orientăm. Avea așa un sentiment de amestec între curiozitate și repulsie, pentru că nu mai arăta nimic apropiat de ce-și amintea ea. După aceea, a trebuit să trecem și prin acest moment, destul de dificil de gestionat, al faptului că a vrut să-și intre în curte, unde trăiau niște oameni care considerau că au toată îndreptățirea să locuiască acolo, stăteau de cincizeci de ani … De ce vine un fost proprietar și mai cu seamă.. Cu ce gânduri vine?Până la urmă ne-au lăsat să intrăm, am făcut niște fotografii, după care, încetul cu încetul s-a mai aclimatizat și s-a apucat să-și caute niște foste rude. Și am găsit niște rude, vecini de la care a mai aflat una alta, dar când am plecat, deja ne-a zis, în mașină:

Eu aici nu vreau să mă mai întorc niciodată.

Ok… Dar nici dacă n-ar fi fost, n-ar fi fost bine, așa a fost, a văzut. Și ce este interesant e că din 91, până când am pornit cu cartea, acum doi ani, n-a mai fost nimeni acolo. Eu m-am întors, după toți acești ani și nu mi-a fost greu să regăsesc casa, casele lor, pentru că, constat, că locul e de fapt foarte mic. Nu știu cum de era așa de pierdută. Și eu devin primul, de pe urma acestei cărți, care află unde sunt mormintele familiei – și are și acces.

Mai sunt acolo?

Da, adică eu știam că sunt, dar ea nu mai știa să le găsească. Dar acum, pentru că am dat de niște oameni foarte entuziaști când am fost la Cahul… S-au apucat să sape prin arhive și au găsit niște lucruri foarte drăguțe. Dacă mai scot o ediție a cărții… Au găsit Catastiful din 1880, în care stră-străbunicul meu cerea aprobare să vândă sifon, limonadă și vin sau nu știu ce mai vindea el, la hanul pe care l-a făcut.

Străbunicul grec?

Da, exact. Hanul e în centru. Acum încerc să-l conving pe primar să exproprieze chiriașii și să facem, pe cât posibil, un fel de muzeu al deportaților din Basarabia în acel han – mi s-ar părea cea mai mare împlinire a vieții mele. A fost cineva foarte drăguț, care a răscolit prin arhive la Chișinău și a găsit dosarul NKVD al familiei. Și, optzeci de ani mai târziu, de când nu se mai știa nimic despre fratele bunicii mele, aflu eu, în numele ei, că a supraviețuit momentului 1940, a fost arestat, trimis în Siberia și a murit în Siberia un an mai târziu. Așa se închide un mare, mare cerc. Și următorul cerc pe care trebuie să-l închid – trebuie să mă duc să preiau mormintele de familie și să văd ce fac cu ele.

ANALIZĂ Adevăratul Black Friday la cărţi 2025

Reformulez întrebarea despre primul profesor. Cum te-ai apucat să scrii?

Eu vin dintr-o familie în care toată lumea povestea și vorbea mult. În special taică meu, dar și maică mea și, într-o măsură mai mică, și sora mea. Mai mică, doar pentru că s-a apucat mai târziu, altfel soră-mea vorbea cel mai mult. Așa, când e să poetizezi momentele acelea din copilărie, era cumva natural să povestești. Și cumva mai evoc asta din când în când. Am conștiința faptului că mi-ar plăcea să fiu povestitor de pe la vreo zece ani, când m-am apucat să scriu, cum ne cereau la școală, compuneri. Am scris o compunere la școală despre vacanța de vară. Nu știu ce mai am scris. Ce-ați făcut voi în vacanță? Dar era foarte funny compunerea, mi-a zis doamna profesoară. Și eu aveam conștiința felului că îmi place modul în care povestesc.

Nu povestesc ca orice prostănac, ci înțeleg un pic cum e chestiunea. 

Și azi mi se pare o întâmplare funny, pentru că am povestit-o atunci, am fixat-o, iar azi pot să o povestesc din nou, un pic altfel. Și cumva de la momentul ăla încolo… Îmi amintesc de întâmplarea asta, pentru că îi povesteam lui taică-miu cum am intrat eu în poveste, ca structură, deci cumva aveam un fel de vagă conștiință narativă a demersului meu. Dar, mă rog, asta pentru că sunt pus astăzi să explic, altfel eram și eu copil, îmi vedeam de-ale mele. Dar numai că, încetul cu încetul, fără să-mi dau seama, s-a născut așa cumva… ideea de stimă pentru carte și pentru ideea că cel mai important lucru pe care poți să-l faci într-o viață (asta era cu mult înaintea filmului), e să faci ceva care să-ți dăinuie și să scrii o carte pe care ți-ai pus numele și să povestești ceva.

Îți doreai deci să fii scriitor.

Bineînțeles, da. Și nu doar că îmi doream, m-am apucat să scriu și am scris eu un fel de… Am avut respect întotdeauna – n-am scris niciodată poezie. Deci atâta bun simț am avut – n-am scris poezie. Dar am scris proză, ca școlar, ca licean. Ai mei, săracii, au făcut și efortul ca să-mi publice revista Junimea proza. Pe la șaisprezece ani, nu mai știu cât aveam. După care, de pe urma acestui demers și a încercării mele… Ca să fiu corect, urmam un vis, un deziderat iradiat de la soră-mea. Ea era mult mai capabilă, citind mai mult decât mine, să aibă genul ăsta de profil în viață, să devină scriitor. Și, de fapt, soră mea a scris foarte mult în perioada șaisprezece – douăzeci și cinci de ani. A scris o grămadă și de prin toate genurile. A scris și proză și teatru.

Și atunci, cumva, în umbra acestor povestiri și acestor scopuri ale ei, s-a croit așa un fel de dorință din asta de povesteală în mine, care oscila la început între… Era mai mult pe literatură, dar, încetul cu încetul, pe măsură ce descopeream filme, se altoia și cu ideea că, pentru o vreme, până să devin scriitor, aș putea să fiu filmmaker. Deci era complet… Era așa o romanticizare completă a situației. N-aveai cum să devii filmmaker (n.r. la vremea respectivă). Și după ce am început eu să scriu acele proze, tot după urma soră-mii, m-am dus la Opinia studențească. Asta era în 1987. Și aia era o ocazie să scrii, cu adevărat. Și ce scriam noi nu era presă. Tot zic eu că am lucrat în presă. Am lucrat în presă, dar erau niște chestii mai aproape de literatură decât de presă. Da, făceai niște investigații, acopereai niște subiecte, cum se zicea, dar era… Dar era un fel de reportaj, ca să nu zic literatură. Și după aia, abia după ce a venit pe neașteptate Revoluția peste noi, mi-am pus problema că, cu adevărat, dacă tot zic că mi-ar plăcea să devin filmmaker, aș avea și posibilitatea.

Și după o vreme, după ce am făcut facultatea și am fost profesor pe aici, am primit o grămadă șuturi în fund de la toți apropiații mei, care au zis… Parcă ziceai că erai pasionat de chestia aia, de ce nu îți iei tălpășița de aici? Du-te și fă chestia aia! Și până la urmă m-am dus, dar plecam din locul ăsta și nu mi-a fost ușor să mă duc, pentru că eram foarte apropiat de ai mei, de bunică mea. Veneam după o generație de copii care crescuseră pe lângă părinții lor toată viața și asta era așteptarea și pe noi. Săracii părinții noștri au suferit un mare șoc…

Când ați plecat…

Și am plecat, mă rog, a plecat întâi sor-mea care era foarte rebelă, revoluționară și a plecat fără să gândească. N-a stat o clipă pe gânduri. A lăsat tot, facultate, job, ce avea ea. S-a dus și… Nu mai știu când a plecat. În ’90, probabil, și eu am plecat în 93.

Cum s-a făcut mutarea către film, practic. Dincolo de faptul că devenisei pasionat de filme?

Cred că există un fel de mesmerizing force a cinema-ului, pentru orice adolescent, dacă e să ne gândim. Și atunci, și acum. Tot explic asta, știi? Și cu cât sunt mai coerent, cu atât îmi dau seama că-s mai departe de adevăr. Și de fapt am zis de atâtea ori, că am început s-o cred. Dar e ceva în asta. Ne preocupa, ne pasiona foarte mult să mergem să vedem filmele care apăreau în oraș. Nu exista cinematecă în orașul ăsta. Nu suntem în București. Exista o singură cinematecă itinerantă care veneau odată pe an la casa de cultură a studenților, adusă de un domn Dumitrescu de la București, în care puteai să vezi Viridiana, Fellini, nu știu, mai vedeam noi așa niște opere clasice, dar până prin anii ’60, că după aia venea ideologia aproape de momentul zilei. Dar, înainte de asta, vedeam filmele populare care veneau în oraș.

Pe vremea aia, Iașiul avea șapte săli de cinema, astăzi nu mai are niciuna sau mai are una – făcută într-un teatru. Și, pe măsură ce vedeam filmele, s-a dezvoltat așa un fel de dorință în noi în general, și în mine în particular, nu atât cât să fac filme, cât mi se părea că ar fi atât de simplu să fac mai bine decât ceea ce vedeam noi. Și mă refer la cinematograful românesc de anii ’70, care părea că e făcut cu niște oameni care vorbeau cam aceeași limbă ca noi și semănau cu noi, dar cu toate astea, nimic din ce era în aia nu s-a întâmplat doar așa, în realitate. Erau așa un fel de aliens, de duplicați. Și asta pentru că… Ok, să zicem că, într-o măsură, era din pricina cenzurii, dar numai într-o măsură. În altă măsură, era din înțelegerea cinema-ului și lipsa lor de apetit pentru realism. Adică conversația era mai mult provenită de la teatru. Nu se punea problema că așa vorbesc oamenii. Și atunci, cumva, eu m-am dezvoltat, plecând de la reflexul de a fi în opoziție cu chestia aia zicând:

Dacă voi face vreodată filme, va fi așa cum se întâmplă în viață.
Oamenii vor vorbi ca în viață, se vor purta ca în viață.

Și, în general, motivația deciziilor lor trebuie să aibă o oarecare verosimilitate psihologică. Că altfel suntem într-o convenție, în care plutim și orice e posibil.

Și iată că asta s-a întâmplat. Așa sunt filmele de autor Cristian Mungiu sau cel puțin așa le percep eu.

Da, și eu le percep la fel. Adică, sigur că e un factor de selecție, ca-n orice narațiune. Dar factorul de selecție ține de convenția procesului, că tu trebuie să dezvolți un story mai amplu decât cele două ore pe care le ai la dispoziție, dar alegerea asta – ca fiecare alt moment să fie realist și să se inspire direct din realitate, din viață, și să nu fie o convenție într-un limbaj… Asta vine cumva din acele observații și din această credință că genul de cinema pe care vreau să-l fac trebuie să fie captivant. Dar cu lucruri care ți s-ar putea întâmpla și ție personal, în viața ta. Și, mă rog, așa s-a născut ideea de plan-secvență, fără muzică și fără montaj. Pentru că…

Nu e niciun montaj, din păcate, în viața ta.
Trebuie să trăiești fiecare moment dezagreabil
și lipsit de glorie al vieții tale.

VA URMA

Fotografia principală a articolului via filit-iasi.ro

Acest material este proprietatea rasfoiala.com. Poate fi preluat doar parțial (două paragrafe) și cu menționarea sursei.

Despre Cristian Mungiu

Cristian Mungiu s-a născut la Iași, pe 27 aprilie 1968, într-o familie de profesori. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Iași, perioadă în care a scris la Opinia studenţească și a lucrat în presă. În 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București. Pe parcursul studiilor universitare și după aceea, a realizat mai multe filme de scurtmetraj.

Ca autor de lungmetraj, a debutat în 2002 cu Occident, care a avut premiera la Cannes. În 2003 a publicat la Editura Liternet volumul de scenarii literare 7 povestiri. Cristian Mungiu a scris scenariile tuturor filmelor sale, fiind recompensat cu numeroase premii și distincţii, printre care, la Cannes, cu Premiul pentru cel mai bun scenariu (După dealuri, 2012). Tot la Festivalul de Film de la Cannes a fost distins cu Palme d’Or (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007) și cu premiul cea mai bună regie (Bacalaureat, 2016).

Dă-i înainte cu Răsfoiala

CRONICĂ DE FILM Dracula (2025), Radu Jude. Un carusel tragi-comic despre vampirii eterni ai neamului românesc

BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri

EXCLUSIV Tracy Chevalier: „Femeile trebuie să lupte mai mult ca să obțină ce-și doresc” (partea I)