Partea 1 a interviului realizat la FILIT Iași poate fi citită aici.

Aș vrea să vorbim despre Jaful Secolului, pentru că este cel mai recent film al tău și este încă în cinematografe. Este o colaborare cu regizoarea Teodora Ana Mihai, pentru care ai scris scenariul. De unde ideea?

Evident că toate filmele pe care le-am scris vreodată și care pleacă de la incidente publice, vin de la felul în care acel incident public a avut un impact social. Numai că durează, pentru că la început impactul tuturor acelor povești de tip fait divers e foarte profund spectaculos, iar

filmele pe care încerc eu să le fac
trebuie să fie cât mai profund nespectaculoase.

Adică trebuie să internalizez evenimentul și pot să fac un film, când s-a dus așa un pic efectul de wowness și în momentul în care începe să-mi vorbească despre un nivel mult mai profund al potențialului întâmplării de a vorbi, de a povesti ceva relevant despre noi și despre raportul nostru cu ceilalți. Și la Jaful secolului procesul a fost foarte lung, pentru că povestea era foarte puternică și era foarte greu de stăpânit. Și am reușit să fac un film după el, după ce am decis că poate să vorbească despre această preluare de false narative – despre tine însuți ca persoană și despre tine ca popor și despre felul în care această manipulare a frustrărilor reale, pe care le simte un segment de populație, ajunge să aibă foarte multă influență asupra ta, cel care acționezi și asupra ta, cel care suferă consecințele.

E despre obsesia noastră că imaginea generală a românilor e legată de faptele câtorva antisociali, dar avem de plătit cu toții.

Iar acei așa-ziși antisociali își justifică acțiunile printr-un anume fel de legitimitate pe care le-o dau toți argumentativii manipulativi din zona asta de patriotism extrem, care te fac să nu te simți vinovat dacă iei înapoi ce-i al tău. Lasă că oamenii ăia nu ți-au luat vreodată ție ceva, din bătătură, dar tu trăiești cu senzația că you just break even.

Ai dreptul să faci asta. Ești îndreptățit.

Păi de unde e opulența asta din Occident? Nu e de pe urma noastră, că ne-ați colonizat și ne trimiteți conserve de pateu care au altă compoziție decât aia de-o iei de la Bruxelles? Ne tratați ca pe lumea a treia, lasă că venim noi și vă arătăm că sunteți la capătul civilizației. La capătul civilizației – observația asta vine din primele comentarii ale hoților noștri de buzunare care au plecat în anii 90. S-au dus acolo și au zis

Bă, dar ăștia-s proști rău. Ăștia nu încuie casele, mă, proști. Merită să le luăm tot ce au pe-aicea.

“Dacă nu-ți încui casa…”

Cum se zice, ți-o ceri. Îmi pare rău, asta e. Și ce a fost greu a fost să echilibrez punctele de vedere în acest film, pentru că filmul trebuie să rămână complet neutru și să înțelegi perspectiva celui care crește în sărăcie, într-un loc în care prin muncă nu prea ajungi cine știe unde, că așa e contextul. E frumos să zicem că avem toate condițiile, dar nu prea ajungi. Și se teleportează, la două ore distanță cu avionul, într-o societate care nu e la două ore distanță de el, ci la 500 de ani sau 1000 de ani de evoluție înaintea lui. Că pe vremea pe când noi aveam scrisoarea lui Neacșu, oamenii aia au secole de scris în spate. Și nu e chiar așa ușor cum era în perioada comunismului, când ziceam că mai avem douăzeci de ani și îi prindem din nou. Uite că s-ar putea să nu fie chiar așa.

Dar numai că, știi, după globalizare, am fost puși cu toții într-un shaker, agitați, și ni s-a dat drumul din nou în lume și acum ai sentimentul că tu trebuie să fii în aceeași epocă istorică cu niște oameni care, de fapt, își bazează cultura pe la sute de ani de existență de altă natură. Bun. Și la sfârșit, când facem filmul, trebuie să facem așa fel încât toate aceste gânduri corelativ profunde să nu transpară cumva, că nu mai vine nimeni să vadă filmul. Cu cât filmul e mai conotativ, cu atât mai puțină popularitate va avea. Și atunci am decis, legat de acest proiect, că vreau să marchez foarte clar că nu e un film de autor, cum se zice, de asta filmul are doi autori. Unul a scris, unul a regizat și, în general, e un film care își asumă că există toate lucrurile astea de care povestesc acum, dar există un prim nivel pe care îl poate recepționa oricine.

ANALIZĂ Adevăratul Black Friday la cărţi 2025

Jaful secolului este un film care te face să privești într-o direcție în care nu ne înghesuim să privim. Auzim povești despre imigranți, dar habar n-avem ce înseamnă să fii imigrant. De unde vin acei oamenii, ce îi împinge, cum sunt viețile lor.

Eu cred că, atunci când încercăm să ne înțelegem mai bine noi pe noi, ca popor, ar trebui să avem acces și mai multă curiozitate și să pricepem un pic mai mult care sunt motivațiile, care sunt exprimările, care sunt frustrările oamenilor. Și cred că la asta pot să ajute cărțile și filmele care-ți aduc genul ăsta de povești un pic mai coagulate. Decât să stai tu să le cauți singur – tu n-ai să stai să le cauți singur.

Dar, într-un fel, te ajută să ieși măcar un picuț din stereotipia faptului că „știi tu„. Pentru că toți avem acest sentiment și toți trăim cu un fel de simplificare stereotipică a lumii, pentru că altfel nu avem cum să o cuprindem. Dar avem așa șocuri foarte mari, când ne gândim la oamenii ăștia și includem pe toți într-o oală și uneori îi idealizăm.

Pe vremea când votau cu USR-ul, îi idealizam. Acum când votează cu AUR, nu-i mai idealizăm.

Dar, de fapt, nici atunci, nici acum noi nu prea aveam percepția un pic mai nuanțată a multiplelor nuanțe și puncte de vedere și subclase sociale care sunt în această categorie de oameni care au trebuit să emigreze și au ajuns să emigreze.

A fost tema migrației de la început o componentă importantă în film?

Eu nu plec niciodată de la temă sau de la idee. Eu plec de la poveste.

Povestea trebuie să aibă un potențial care-mi vorbește și, după aceea, încerc să-mi dau seama cum aș putea eu să reordonez întâmplările din povestea aia și să ficționalizez altele, încât povestea aia să continue să zică ce s-a întâmplat. Dar motivațiile a ceea ce s-a întâmplat sunt cu totul altele. Să nu ne iluzionăm vreo clipă că partea asta conceptual revendicativă din film ține neapărat de contextul acelor oameni (n.r. cei care au comis jaful). Nu. Ține de felul în care mi se pare că merită zisă povestea unor idioți care au furat ceva ce n-au știut cum să vândă. În sine, subiectul mă interesează mai puțin. Mă interesează să-i înalț la gradul de conceptualizare în care unul e manipulativ și altul e manipulat, ca să vorbesc despre acest raport al nostru cu cei care astăzi încearcă să obțină beneficii de pe urma… atâta-i duce capul.

Apropos de manipulativ și manipulat. Este scena mea favorită din film, cea în care Iță îl convinge pe Ginel să treacă de partea cealaltă.

Da, da. Și mie-mi place foarte mult secvența, așa cum îmi place foarte mult… E un pic conceptuală, dar îmi place foarte mult… Așa de mult îmi doream să ajung să scriu această replică – despre raportul nostru cu occidentalii.

Noi considerăm că suntem noi cu voi, în vreme ce voi ne considerați pe toți, la grămadă, ei.

Da, e mai ușor în engleză, decât în română. Traducerea în română e nefericită. Dar cam asta e ideea și cam asta e și frustrarea noastră din ’90 încoace. Degeaba încercăm noi să fim pe aceleași coordonate cu valorile societății occidentale, pentru că, nu știu, nu poți să ieși din perspectiva lor. Nu e vorba că te desconsideră cineva. Asta e cel mai deprimant. Ci pur și simplu intri într-o zonă în care nu există curiozitate. Asta e trist. Recent am primit o întrebare foarte curioasă. Eram la un festival de literatură în Italia cu cartea (n.r. Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană) și mi-a pus cineva o întrebare despre motivele pentru care noi ne imaginăm că facem parte din Europa. De ce batem noi atâta darabana pe chestia asta? Când e clar că Europa la care ne referim noi e Europa marilor națiuni care au făcut istorie europeană, cele patru-cinci națiuni.

De ce suntem așa de frustrați că suntem periferici?
Pune-te și explică, dacă poți. 

Annie Ernaux, laureata Nobel literar în 2022, spunea citându-l pe Rimbaud că s-a simțit mereu cetățean de-o rasă inferioară. Întrebarea mea este – deși mi s-ar părea aberant, pentru că tu ai ajuns la Cannes cu Occident în 2002, cinci ani mai târziu ai primit Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și la Cannes ai rămas până în zilele noastre…

Asta nu înseamnă că, în 2013, când eram la Cannes în juriu, nu am primit telefoane din țară despre cum trebuie să mă revolt, pentru că în (n.r. ziarul satiric francez) Le Canard enchaîné, apăruse această caricatură cu mine întinzând mâna, zugrăvit ca un cerșetor cerșind feraille, feraille – fier vechi – și primind un Palme D’Or. Și atunci am încercat să explic că, la genul ăsta de umor cinic, cel mai nepotrivit este să fii așa de provincial, încât să rogi MAE să ia o atitudine oficială, cum era undeva.

E bine să înțelegi ceva. Atunci când ai creat niște stereotipuri legate de felul în care ești perceput, trebuie să ai lejeritatea să te amuzi de ele. Și dacă vrei să le schimbi, să faci un efort profund, pe termen lung, să le schimbi, dar schimbând nu stereotipurile, ci realitatea care le-a generat. Încă o dată – îmi pare rău că avem imaginea asta, dar n-o avem pentru că n-am dat ocazia s-o avem. Am exportat în anii 90 mai întâi hoții, cerșetorii și infractorii și de-aia avem această imagine.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Respectiv au plecat – pentru că aveau posibilitatea să plece.

Pe noi ce ne frustrează este că noi facem această diferențiere etnică în România, neînțelegând că în societățile în care există aceste colonii de care vorbim, judecata nu mai poate fi niciodată etnică. Că odată ce tu ți-ai deschis granițele către Guadelupe și Tahiti, oamenii de acolo sunt francezi. Și ei au înțeles că, dacă le-au luat resursele, trebuie să-i consideri francezi. Noi încă trăim cu ideea asta că noi nu avem nimic de-a face cu faptul, pe care-l considerăm mărunt istoric, că la un moment dat niște oameni au fost trimiși în robie, să ne fie servitori pe aici. Deci ne jignește maxim că acum, la înghesuiala istorică, suntem și noi considerați tot un fel de servitori.

Asta ne deranjează de fapt, că suntem puși în această oală comună cu romii pe care noi, în superioritatea noastră, îi consideram servitorii noștri – de pe la 1850 încoace. Deși, dacă privești lucrurile dinspre Ardeal, eram cu toții servitori și oieri. Nu e plăcut și de asta ne și enervează punctul de vedere maghiar așa de tare astăzi, pentru că vine într-o cultură mai mare care ne vede, știi, la dimensiunea agrară… vânători – culegători. Îmi pare rău s-o zic, dar nu-i așa de grav.

E miraculos că am supraviețuit ca popor. Trebuie să o iei de acolo, te ridici, îți dai două palme, te scuturi și încerci să vezi ce poți să faci de acum înainte.

Dacă nu ești mulțumit cu statutul pe care îl ai, trebuie să te reîntorci un pic istoric, să te gândești că faci parte dintr-un popor care va dispărea. Știi, acum ni se pare că toate țările care există acum pe hartă vor mai fi și peste o mie de ani, dar nu vor mai fi decât foarte puține. Lucrurile se schimbă. Cu atâta lucru fii mulțumit – că încă exiști, ai o limbă, un popor. Încearcă să faci ceva cu ceea ce ai primit și încă ai.

Și exiști încercând să faci ceva pentru cultura ta, ca om de cultură. Dar având acest sindrom de rasă inferioară, că n-o să poți vreodată să ieși din ea, că el te trage-n jos… Putem oare să facem ceva cu ce am primit și încă avem?

Sunt două alegeri legate de dilema asta. Alegi să te salvezi pe tine ca persoană sau încerci să salvezi ceva mai abstract și mai profund, cum ar fi un neam. Dacă alegi să te salvezi pe tine ca persoană, zici: Excuse my saying, dar n-o să stau să-mi bat cap cu toți idioții ăștia aici, că o viață am. Te urci în avion și te-ai cărat, după prima mineriadă, cum s-a întâmplat cu toți colegii mei de generație. Și ai o viață bună în care nu ești nici român, nici francez, nici neamț, dar s-ar putea ca copiii tăi să fie mai francezi și mai nemți ca tine. Și ce se întâmplă este că acei copii sau copiii lor s-ar putea să nu mai vrea să fie francezi și nemți, ci să se întoarcă să fie români. Asta e o cale.

Cealaltă cale este calea pe care am apucat eu. Într-o măsură, așa a fost să fie. Să rămâi și să încerci să contribui un pic la un fel de schimbare. Dar această cale are nevoie de o masă critică, altfel nu se produce. Și atunci trebuie să-ți asumi statutul tău de cultură marginală, nu să-l desconsideri, ci să înțelegi că există și niște tendințe dint-astea proaspete și radicale în cultură, care vin dinspre periferie spre centru. Da, se manifestă în centru, așa cum a fost perioada noastră de artiști avangardiști radicali care au plecat de aici, dar dacă rămâneam la Brăila, nu se întâmpla nimic. Și e bine să încercăm să sperăm că asta putem face noi, că nu e puțin ca statut.

Și de asta mă bucură, de exemplu, că astăzi Jude este prezentat la Centrul Pompidou. Și-a luat toate înjurăturile acasă și a fost făcut impostor, în toate felurile. Și e bine că are totuși curajul să o țină înainte pe-a lui. Pentru că s-ar putea ca pe termen lung să aibă intuiția corectă despre ce înseamnă un gest artistic radical provenind dintr-un teritoriu mărunt, care nu poate să se legitimeze prin rezultate dintr-astea la care scara contează.

“Epice”.

Da. Păi cine mai are rezultate epice în cultură astăzi? Nu mai are nimeni. Când ai rezultate epice, ai evadat din cultură și ai devenit industrie creativă, cum zicem noi.

VA URMA

Dă-i înainte cu Răsfoiala

EXCLUSIV Cristian Mungiu: „Nu e niciun montaj în viață. Trebuie să trăiești fiecare moment dezagreabil și lipsit de glorie.”

Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate

Cum a fost la FILIT 2025. Crâmpeie din experiența care aduce laolaltă mii de cititori, în Capitala Literaturii.