ANNIE ERNAUX „Voi scrie ca să-mi răzbun rasa”. Discurs la primirea Premiului Nobel pentru Literatură

Traducere de Claudia Tokacs după textul publicat pe site-ul Nobel Prize

Unde să încep? Mi-am pus această întrebare de zeci de ori, privind pagina goală. De parcă ar fi nevoie să găsesc acea propoziție, singura, care să-mi asigure intrarea în scrierea cărții și să înlăture toate îndoielile dintr-o lovitură – un fel de cheie. Astăzi, în timp ce mă confrunt cu o situație pe care, odată risipită stupoarea inițială – „Chiar mie mi se întâmplă asta?” – imaginația mea o prezintă într-un mod care insuflă o groază crescândă, sunt copleșită de același imperativ. Să găsesc propoziţia care să-mi dea libertatea şi fermitatea de a vorbi fără să tremur, în acest loc în care m-ați invitat în această seară.

Nu trebuie să caut prea departe ca să găsesc acea propoziție. Apare imediat. În toată claritatea și violența ei. Lapidar. De necontestat. Scrisă în jurnalul meu, în urmă cu șaizeci de ani. 

Voi scrie ca să-mi răzbun rasa.

Este ecoul plânsetului lui Rimbaud:

„Aparțin pentru toată eternitatea unei rase inferioare”.

ARTHUR RIMBAUD

Aveam douăzeci și doi de ani și studiam literatura într-o facultate de provincie cu fiicele și fiii burgheziei locale, majoritatea. Am crezut cu mândrie și naivitate că, să scriu cărți, să devin scriitoare, ca ultimă descendentă a unei familii de muncitori fără pământ, lucrători în fabrici și negustori, oameni disprețuiți pentru manierele lor, accentul lor, lipsa lor de educație, ar putea fi suficient ca să repar nedreptatea socială ce provine din clasa socială în care m-am născut. Că o victorie individuală ar putea șterge secole de dominație și sărăcie, o iluzie pe care școala o cultivase deja în mine, ca urmare a succesului meu academic. Cum ar fi putut reușita mea personală să răscumpere oricare dintre umilințele și ofensele suferite? Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Am avut câteva scuze.

Imediat ce am învățat să citesc, cărțile au fost tovarășele mele, iar lectura a fost ocupația mea firească în afara școlii. Acest apetit a fost alimentat de o mamă care, printre clienți, în magazinul ei, citea foarte multe romane și prefera ca eu să citesc în loc să cos și să tricotez. Prețul mare al cărților, suspiciunea cu care erau privite de școala mea religioasă le făceau și mai dezirabile. Don Quijote, Călătoriile lui Gulliver, Jane Eyre, poveștile lui Grimm și Andersen, David Copperfield, Pe aripile vântului, iar mai târziu Mizerabilii, Fructele mâniei, Greața, Străinul. Hazardul a determinat ceea ce am citit mai mult decât bibliografia școlară.

Am ales să rămân în interiorul literaturii

Alegând studiile literare, am ales să rămân în interiorul literaturii, care devenise ceea ce aveam mai de preț, chiar un mod de viață care mă făcea să mă proiectez în romanele lui Flaubert sau ale Virginiei Woolf și să le trăiesc la propriu. Literatura era un fel de continent pe care, inconștient, îl opuneam mediului meu social. Și concepeam scrisul ca fiind nimic mai puțin decât posibilitatea de a transfigura realitatea.

Nu respingerea primului meu roman de către două sau trei edituri – un roman al cărui unic merit era încercarea de a găsi o nouă formă – mi-a supus dorința și mândria. Ci situațiile de viață în care greutatea diferenței dintre existența unei femei și cea a unui bărbat a fost resimțită acut, într-o societate în care rolurile erau definite în funcție de sex, în care contracepția era interzisă, iar întreruperea de sarcină infracțiune. Căsătorită, cu doi copii, un post de profesor și responsabilitate deplină pentru treburile casnice, în fiecare zi mă îndepărtam tot mai mult de scris și de promisiunea de a-mi răzbuna rasa. Nu puteam să citesc parabola legii din Procesul lui Kafka, fără să văd forma propriului meu destin:

să mor fără să fi intrat vreodată pe poarta făcută doar pentru mine, cartea pe care doar eu puteam să o scriu.


Și asta fără a considera circumstanțele private și istorice. Moartea tatălui, care s-a dus la trei zile după ce-am venit acasă pentru vacanță, o slujbă de profesor pentru studenți care proveneau ca și mine din clasa muncitoare, mișcări de protest peste tot în lume: toți acești factori m-au readus, pe căi neprevăzute și apropiate lumii mele de baștină, în poporul meu și au dat dorinței mele de a scrie calitatea de urgență secretă și absolută. Nu mai era vorba de iluzoriul „să scrii despre nimic” de la douăzeci de ani; acum era vorba de a scormoni în ceea ce este de nedescris în memoria reprimată și de a face lumină asupra modului în care trăia poporul meu. Să scriu pentru a înțelege motivele, din interiorul și din afara mea, care mă făcuseră să mă îndepărtez de originile mele.

În ce privește scrisul, nicio alegere nu este de la sine înțeleasă. Dar aceia care, ca imigranți, nu mai vorbesc limba părinților și cei care, ca trădători de clasă, nu mai vorbesc exact aceeași limbă, ci gândesc și se exprimă cu alte cuvinte, se confruntă cu dificultăți suplimentare. O dilemă. Ei resimt dificultatea sau chiar imposibilitatea de a scrie ceea ce ține de lumea lor originară, acea primă lume făcută din senzații, cuvinte care exprimă viața cotidiană, munca, locul în societate, în limba dobândită, dominantă, pe care au învățat să o stăpânească și pe care o admiră în operele literare. De o parte este limba în care au învățat să numească lucrurile, cu brutalitatea și tăcerile ei, de exemplu cea a intimității împărtășite de mamă și fiu în foarte frumosul text al lui Albert Camus, Entre oui et non. De cealaltă parte, sunt modelele de opere admirate, asimilate, care au deschis acea primă lume și față de care se simt îndatorați pentru elevație, modele pe care le considerau uneori chiar adevărata lor patrie. A mea îi include pe Flaubert, Proust, Virginia Woolf. Când m-am întors la scris, nici unul dintre ei nu mi-a fost de vreun ajutor. A trebuit să mă rup de „a scrie bine” și de propozițiile frumoase – de chiar felul în care-i învățasem pe elevii mei să scrie – pentru a dezrădăcina, a scoate la iveală și a înțelege ruptura care mă străbate. Ceea ce a venit spontan a fost zgomotul unui limbaj care transmitea furie și derizoriu, chiar și grosolănie; un limbaj al excesului, insurgent, folosit adesea de cei umiliți și jigniți ca singur răspuns la amintirea disprețului altora, a rușinii și a rușinii de a fi rușinat.

Foarte repede, mi s-a părut evident – până la punctul în care nu-mi puteam imagina un alt început – că va trebui să ancorez povestea rupturii ființei mele sociale în evenimentul trăit în calitate de studentă, o situație revoltătoare în care statul francez încă le condamna pe femei și nevoia lor de a recurge la întreruperi de sarcină clandestine, făcute de felcerii de pe stradă. Și am vrut să descriu tot ceea ce se întâmplase cu corpul meu de fată; descoperirea plăcerii, menstruația. Și astfel, fără să fiu conștientă ce fac la momentul cu pricina, acea primă carte, publicată în 1974, a cartografiat tărâmul în care îmi voi situa scrisul, un tărâm deopotrivă social și feminist.

De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.

Răzbunarea poporului meu și răzbunarea sexului meu aveau să fie, din acel moment, unul și același lucru.

Cum poți reflecta asupra vieții fără a reflecta și asupra scrisului? Fără să te întrebi dacă scrisul întărește sau perturbă reprezentările acceptate, interiorizate, ale ființelor și lucrurilor? Prin violența și batjocura sa, oare scrisul revoltat nu reflectă atitudinea celui dominat? Atunci când cititorul era privilegiat din perspectivă culturală, el păstra față de un personaj dintr-o carte aceeași privire impunătoare și condescendentă ca în viața reală. Prin urmare, la început, pentru a eluda acest tip de privire care ar fi fost insuportabilă, o resimțeam ca pe-o trădare, atunci când era îndreptată asupra tatălui meu, a cărui poveste urma să o spun, de la patra mea carte, am adoptat un tip de scriitură neutră, obiectivă, „plată”, în sensul că nu conținea nici metafore, nici semne ale emoției. Violența nu mai era explicită; ea venea din fapte și nu din scriitură. Găsirea cuvintelor care să conțină deopotrivă realitatea și senzația pe care ți-o lasă realitatea, avea să devină și să rămână până în prezent, preocuparea mea permanentă în scris, indiferent de subiect.

Citește și RECENZIE Pasiune simplă, Confesiunea adolescentei, Annie Ernaux


Era necesar să continui să spun „eu”. Ca termen literar, persoana întâi – cea prin care existăm, în majoritatea limbilor, din momentul în care știm să vorbim până la moarte – este adesea considerată narcisistă, atunci când se referă la autor, mai degrabă decât la un „eu” prezentat ca fictiv. Merită să ne amintim că „eu”-ul, până atunci privilegiul nobililor care relatau fapte de arme în memorii, a fost în Franța o cucerire democratică a secolului al XVIII-lea, afirmarea egalității indivizilor și a dreptului de a fi subiectul proprii povești, așa cum a revendicat Jean-Jacques Rousseau în acest prim preambul al Confesiunilor:

„Și să nu obiecteze nimeni că, fiind un om al poporului, nu am nimic de spus care să merite atenția cititorilor. […] În orice obscuritate aș fi trăit, dacă am gândit mai mult și mai bine decât regii, povestea sufletului meu este mai interesantă decât cea a lor”.

Jean-Jacques Rousseau

Nu orgoliul plebeu m-a motivat (deși, odată ce am spus asta…), ci dorința de a folosi „eu”-ul – o formă deopotrivă masculină și feminină – ca instrument de explorare care captează senzații: cele pe care memoria le-a îngropat, cele pe care lumea din jur continuă să le ofere, pretutindeni și tot timpul. Condiția prealabilă a senzației a devenit pentru mine atât ghidul, cât și garanția autenticității cercetării mele. Dar în ce scop? Nu pentru a-mi povesti viața și nici pentru a mă elibera de secretele ei, ci pentru a descifra o situație trăită, un eveniment, o relație romantică și a dezvălui astfel ceva ce numai scrisul poate da naștere și poate transmite în conștiința și memoria altora. Cine ar putea spune că dragostea, durerea și doliul, rușinea nu sunt universale? Victor Hugo scria:

„Nici unul dintre noi nu are onoarea de a trăi o viață
care să fie numai a lui.”

VICTOR HUGO

Dar cum toate lucrurile sunt trăite inexorabil individual – „Mie mi se întâmplă asta”, ele nu pot fi citite în același mod, decât dacă „eu”-ul din carte devine cumva transparent, iar „eu”-ul cititorului ajunge să-l ocupe. Dacă acest „eu”, ca să mă exprim altfel, devine transpersonal.

Așa mi-am conceput angajamentul de a scrie, care nu constă în a scrie „pentru” o categorie de cititori, ci „din” experiența mea de femeie și de imigrantă din interior, din memoria mea, din ce în ce mai lungă, a anilor pe care i-am trăit, din prezentul care îmi oferă mereu imagini și cuvinte ale altora. Această misiune căreia mă încredințez prin scris este susținută de credința, devenită certitudine, că

O carte poate aduce schimbare în viața intimă,
poate ajuta la destrămarea singurătății experiențelor îndurate și reprimate, poate ajuta oamenii să se reinventeze.

Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei

Când iese la iveală ceea ce este de nerostit, este politică.

O vedem astăzi în revolta femeilor care au găsit cuvintele care bulversează puterea masculină și s-au ridicat, ca în Iran, împotriva formei sale celei mai violente și mai arhaice. Scriind într-o țară democratică, îmi pun totuși întrebări despre locul ocupat de femei, inclusiv în domeniul literar. Încă nu și-au dobândit legitimitatea de a produce opere. În Franța și în întreaga lume, sunt intelectuali bărbați pentru care cărțile scrise de femei pur și simplu nu există, nu le citează niciodată. Recunoașterea operei mele de către Academia Suedeză constituie un semnal de dreptate și speranță pentru toate scriitoarele.

În dezvăluirea lucrurilor de nerostit în societate, această interiorizare a relațiilor de dominație de clasă și/sau rasială, dar și de gen, resimțită doar de cei care sunt obiectul ei, există posibilitatea unei emancipări individuale, dar și colective. Să descifrezi lumea reală prin eliberarea de viziunile și valorile pe care le poartă limbajul, orice limbaj, înseamnă să tulburi ordinea instituită, să perturbi ierarhiile.

Dar nu confund rolul politic al literaturii, care este subiectul receptării sale de către cititor, cu pozițiile pe care mă simt obligată să le iau în raport cu evenimentele, conflictele și ideile. Am crescut în generația postbelică, în care era de la sine înțeles că scriitorii și intelectualii luau poziție în politica franceză și se implicau în luptele sociale. Nimeni nu poate spune astăzi dacă, fără cuvintele și angajamentul lor, lucrurile ar fi stat diferit. În lumea de astăzi, în care multitudinea surselor de informare și succesiunea rapidă de imagini conduc la o formă de indiferență, este tentant să te concentrezi asupra propriei arte. Dar, în același timp, în Europa, deocamdată mascată de violența unui război imperialist condus de dictatorul din fruntea Rusiei, se manifestă o ideologie a retragerii și a închiderii, care se răspândește și câștigă teren în țări până acum democratice. Bazată pe excluderea străinilor și imigranților, pe abandonul celor vulnerabili economic și pe supravegherea trupurilor femeilor, această ideologie îmi impune o datorie a vigilenței, mie și tuturor celor pentru care valoarea unei ființe umane este mereu și pretutindeni egală. În ce privește povara salvării planetei, care a fost în mare parte distrusă de apetitul puterilor economice, aceasta nu ar trebui să cadă, regretabil, pe umerii celor neputincioși. Tăcerea, în anumite momente ale Istoriei, nu este potrivită.

O victorie colectivă

Prin acordarea celei mai înalte distincții literare, au fost puse în lumină o muncă a scrisului și o cercetare personală desfășurate în singurătate și îndoială. Această lumină nu mă orbește. Nu consider acordarea Premiului Nobel o victorie individuală. Nu este nici mândrie, nici modestie să credem că este, într-un fel, o victorie colectivă. Împărtășesc mândria cu cei care, într-un fel sau altul, doresc mai multă libertate, egalitate și demnitate pentru toate ființele umane, indiferent de sex și gen, de pielea și cultura lor. Cei care se gândesc la generațiile viitoare, la salvgardarea unui Pământ, pe care cei flămânzi după profit fac viața din ce mai greu de trăit, pentru toate populațiile.

Dacă mă uit în urmă la promisiunea pe care am făcut-o la douăzeci de ani, aceea de a-mi răzbuna poporul, nu pot spune dacă mi-am îndeplinit-o sau nu. De la el, de la strămoșii mei, bărbați și femei împovărați cu munci care le-au adus moartea prematură, am primit suficientă forță și furie pentru a avea dorința și ambiția să le fac loc în literatură, în corul de voci multiple care, încă de la început, m-a însoțit și mi-a deschis calea către alte lumi și alte gânduri, inclusiv spre rebeliune și dorință de schimbare. Pentru a-mi înscrie vocea de femeie și de transfug social în ceea ce se prezintă mereu drept loc al emancipării, literatura.

Discursul lui Annie Ernaux la acceptarea Premiului Nobel pentru Literatură, decembrie 2022

În fotografia principală Annie Ernaux la Biblioteca Academiei Suedeze Nobel

Citește mai multe despre Annie Ernaux pe Răsfoiala

Câștigătoarea premiului Nobel pentru Literatură este scriitoarea Annie Ernaux

Record de vânzări pentru Annie Ernaux

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: