RECENZIE Pasiune simplă, Confesiunea adolescentei, Annie Ernaux

Memorii, sexualitate, feminism

Paradoxal este termenul care descrie cel mai limpede scrisul lui Annie Ernaux în Pasiune simplă, Confesiunea adolescentei – două proze publicate în limba română împreună, două texte care reproduc ipostaze diferite ale autoarei, separate de anii de viață (literară). Este formidabil și paradoxal cum reușește să-și refuze propria literatură, atunci când este probabil cel mai greu, în calitate de scriitoare, să nu te joci cu cuvintele, să nu le pui să lucreze pentru tine în favoarea ta, să nu faci din ele un fard și o pudră cu care să-ți acoperi imperfecțiunile chipului, ale ființei. Să-ți refuzi complicitatea cu sine, atunci când îți scrii povestea.

“Viața nu este cea pe care aceea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti”, scrie Gabriel Garcia Marquez în deschiderea memoriilor sale. Ernaux nu-și scrie povestea, ea transcrie. Face literatură fără să facă literatură.

Primul text din volum, Pasiune simplă, a apărut în anii ’90, al doilea, Confesiunea adolescentei, în 2016, când Ernaux avea șaptezeci și șase de ani. Cartea devine astfel o întâlnire peste timp, cum altfel decât uimitoare, a avatarurilor literare ale lui Annie Ernaux, câștigătoare Nobel pentru Literatură. O întâlnire a două femei, una mai uimitoare ca cealaltă, femei care locuiesc același trup, dar care nu-și (mai) pot împărtăși decât secvențial lumea lăuntrică. Oare de ce?

Annie Ernaux și adevărul care devine literatură

Ce șochează la proza ei este autenticitatea față de propriile trăiri și un respect fanatic pentru rolul literaturii – să scoți la lumină ceea ce este ascuns, neștiut ori nelămurit. Ernaux scrie așa cum simte sau așa cum simțea, atunci când reușește să-și recupereze stările trecute. Sunt propria etnologă, spunea într-un interviu.

Toți participanții la colocviu s-au năpustit muzee, iar eu în Nord Finchley, în viața mea trecută. Nu sunt interesată de cultură, există un singur lucru care contează pentru mine, să înșfac viața, timpul, să înțeleg și să mă bucur.

Am simțit Stupoare citind-o. Mi-am simțit transcrisă intimitatea feminină, cum rareori mi s-a întâmplat. Există astfel de scriitoare care, de la mile și ani distanță, fără mâini, reușesc să te apuce de margini și să te întoarcă pe fața ta nevăzută, nevăzută poate nici chiar de tine. Am afinități cu Ernaux, de la această condiție pornește căderea mea în adulație. Dincolo de ele, Ernaux are talentul fabulos de a scrie liber.

E cel mai greu lucru în literatură și probabil piatra de temelie a Marii Literaturi. Să scrii cu mintea goală de aproape orice așteptări de la textul din fața ta, de la cititori. Să scrii fără să-ți dorești ca, în schimbul literaturii, să primești Aprobare și Iubire. Să scrii având în minte textul, nimic altceva, pe nimeni altcineva; nepermițând vreunei voci străine să dicteze sau să cenzureze. Să scrii fără să lași plăcerea scrisului să-ți aglomereze și încarce de sensuri parazite, să-ți conducă și adeseori să-ți deturneze textul. Să scrii fără să te faci, voit sau nu, mai urâtă sau mai frumoasă și fără să încerci să îndrumi martorul (leading the witness, se spune la tribunal, atunci când lucrezi pe cineva din cuvinte). Să scrii fără să-ți minți cititorul cu acele minciuni pe care oricum și le spune singur. Cam asta înseamnă să scrii liber – și implicit, formidabil.

Dar la ce folosește scrisul dacă nu să dezgroape lucruri, chiar și unul singur, imposibil de redus la explicații de tot felul, psihologice, sociologice, un lucru care să nu fie rezultatul unei idei preconcepute sau al unei demonstrații, ci al poveștii, un lucru care iese din pliurile întinse ale poveștii și care ne poate ajuta să înțelegem să suportăm ceea ce se întâmplă și ceea ce facem.

A treia persoană lăuntrică și “musca pe perete”

Într-una din serile trecute îmi aruncasem privirea, din stradă, peste curtea școlii, într-o sală de clasă în care copiii își strigau lucruri. Era o scenă pe care o știe oricine… a ușurătății de “după ore”, a râsetelor răutăcioase, a fularelor înfășurate la gât neglijent, a căciulilor și cărților uitate în bancă. Am încercat să Fiu acolo, am invocat chiar mirosul de motorină din dușumea. N-am putut.

Distanța față de mine, fata care trăise astfel de seri în sala de clasă, suspendate dincolo în timp, este imposibil de traversat ani, zeci de ani mai târziu. Imponderabilitatea (gândurilor și a trupului) cu care trăiam atunci s-a șters, e irecuperabilă. Nu mai pot spune eu în legătură cu ea. Înțeleg deci perfect această A Treia persoană a Sinelui, în numele căreia scrie Ernaux despre fata și mai târziu femeia care nu mai sunt.

Cea care, în fiecare zi la biroul meu, nu face decât să se alăture acestei fete care am fost eu, să se dizolve în ea – eu sunt fantoma ei, care locuiește în ființa ei dispărută.

Citește și „Voi scrie ca să-mi răzbun rasa” Discursul Nobel al lui Annie Ernaux

Odată pierdute acele senzații / acea ființă tranzitorie, mereu fugace, mereu în schimbare (o dată pierdută vârsta?), nu poți recupera istoria personală decât în propria ficțiune despre ea. O poveste despre care îți spui – asta e ceea ce am trăit. Dar nu e. E doar o poveste îngăduitoare, este indulgența față de tine. Aici vine Ernaux și schimbă tonul. Ea nu vrea să spună povești, sieși ori cititoarelor ei. Nu vrea să fie indulgentă, nici crudă, nici să “ia de-a gata” ceea ce-i spune memoria c-ar fi trăit – îndrăgostiri, iubire (nu știu dacă acest cuvânt există în cartea ei), regrete, dureri.

Proza ei este echivalentul literar al tehnicii de documentar “musca pe perete”. Un ochi străin care preia informațiile din jur, fără să judece, fără să încerce să influențeze sau să schimbe judecata celorlalți. Camera ascunsă, o cameră fixă care nu arată ce vrea sau ce-ai vrei tu să vezi, ci doar ce cuprinde ochiul de sticlă (neomenesc, nesubiectiv). Un ochi care ni se pare rece doar pentru că suntem rareori capabili să ne documentăm – în sensul propriu – faptele. Ernaux își refuză iar și iar autoficțiunea cu care noi ceilalți ne îndulcim povestea vieții, tipul de scriere care-l demonizează pe celălalt și favorizează autoportretul respectabil. Nu vrea respectul meu sau pe al tău. N-o interesează respectabilitatea, ci autenticitatea.

Pasiune simplă

Îți dai seama de asta din prima pagină a textului Pasiune simplă. Începe obscen și o face cu bună știință, ca să-ți fie clar ce fel de femeie vorbește (o femeie eliberată de așteptările lumii de la ea) și ce are de spus (absolut tot). Te năucește, apoi se dezbracă, încet, fără pudoare și fără excese. Iar tu-ți ferești privirea sau aștepți în freamăt. Nu știu dacă există a treia cale. (Aș vrea să știu dacă există.)

Am citit pe net o scurtă părere despre text, scrisă de o femeie, și mi-am dat seama că nu înțelesese nimic, respectiv că n-o înțelegea pe protagonistă. Nu pricepuse acest exercițiu grozav (îl văd eu) al recuperării propriei istorii, dincolo de re/sentimente. Nu știu dacă poate fi înțeles, în lipsa unei experiențe de viață asemănătoare, a pasiunii trăite cu abandon de sine și / sau cu deznădejde.

Poate poți pricepe ce-a vrut să spună autoarea, doar dacă simți nevoia organică de a descifra prin scris ce e viața, ce trăiești, ce te bântuie, de a transcrie dificultatea de a trăi, de a păstra într-un spațiu de siguranță, material, acele întâmplări care au avut impact în lăuntric, în suflet, în rărunchi. Doar dacă ești o ființă literară, cum frumos scrie Ernaux.

Am început să devin o ființă literară, cineva care vede lucrurile de parcă ar trebui scrise într-o zi.

Confesiunea adolescentei

Confesiunea e tipul de proză la care trebuie să te întorci de nouă ori ca să găsești tot ce e de găsit acolo și a zecea oară iar vei găsi ceva. Și a unșpea oară te vei întoarce de dor. Așa că nici măcar n-o să mă chinui s-o cuprind aici. Vreau doar să atrag atenția celor care vor citi cartea după aceste spoilere – faptul că Ernaux convinge rezonabil că e o muscă pe perete nu înseamnă că este o muscă pe perete.

Cum suntem prezenți în existența celorlalți, în memoria lor, în felul lor de a fi, chiar acțiunile lor? O disproporție nemaipomenită între influența celor două nopți cu acest om asupra existenței mele și absența mea în viața lui. Nu-l invidiez, eu sunt cea care scrie.

M-au pus pe gânduri următoarele antagonisme și / sau neclarități. La un moment dat spune că nu poate numi viol ce i s-a petrecut. Dar descrierea minuțioasă a purtării bărbatului te face să te gândești la viol. Sugerează că a mers de bună voie, bucuroasă chiar, în camera lui, dar o invocă pe Simone de Beauvoir: “Deflorarea este mereu viol”. Doamne, ce gând!

Există o piesă de teatru a lui Neil La Bute care pune lucrurile într-o perspectivă cvasi-similară. “Și dacă pentru el n-a fost viol?”, “Dacă el nu are capacitatea de a vedea limita sau granița care, din afara întâmplării, din perspectiva fetei și a legii pare cum nu se poate mai clară – Aici se termină decizia ta și începe a ei, aici te oprești. Piesa prezintă mai ales perspectiva masculină asupra unui prezumtiv viol, încercând (și reușind) să păstreze echilibrul cu cea feminină (sau să nu o nege explicit). E teribilă senzația, sentimentul că nu știi cum să alegi / să dai dreptate vreunuia, că e imposibil să discerni între două povești care se contrazic, deși ambele par adevărate. O istorie similară e narată și în Lucrurile omenești, de Karine Tuil.

La fel scrie Ernaux în “Confesiunea adolescentei”, despre un bărbat pe care îl pune în afara moralității (cum se pune și pe ea). Pentru că acolo sunt – conduși de dorințe, nu de standarde morale. El n-are nici cea mai vagă idee ce vrea, așteaptă sau simte ea, nici că-i pasă. Nu vrea să o rănească, vrea doar sex. Nu o vrea pe ea, ea e doar cea care acceptă dorința lui. Realitatea și sexualitatea lui sunt rudimentare (și desigur favorabil simplificate de proverbialul “un bărbat are anumite nevoi”). El nu vede o virgină, ci o fată care nu-l respinge, deci care îl vrea (nu e același lucru?). N-are de gând și nici n-o va întreba explicit dacă vrea să se culce cu el. Nu-l avantajează să verifice. Iar ea e prea naivă, prea curioasă, prea dornică să fie acceptată. De oricine. Inclusiv de un bărbat care are deja altă relație, care nu o vrea pe ea, ci vrea sex.

Fata din S merge să facă sex și crede că face – în fapt are o experiență sexuală incompletă. Acest “crede că face sex” e foarte grăitor. La fel cum este amenoreea post-traumatică care urmează și care va dura ireal de mult. Ea nu (spune că) a fost violată, dar corpul ei feminin “stinge lumina și încuie ușa”. Am scris post-traumatică pentru că, deși nu numește viol sau traumă prima sa experiență sexuală, fata din S suferă. E făcută să sufere de comunitatea în care se petrec toate acestea și care judecă rapid – te-ai purtat ca o curvă. Este respinsă, jignită, ostracizată. Singurii care o acceptă sunt bărbații care speră să capete din ceea ce pare a fi disponibil.

Acum realizez ce mult seamănă ce povestește Ernaux cu ce se petrece în Scandalul de Backman. Cum o întreagă comunitate blamează fata, inclusiv familia ei pe alocuri, și se coalizează în apărarea agresorului. El este cel apărat, ea trebuia să se protejeze mai bine. Cu marea diferență că la Ernaux fata nu e victima, ci o adolescentă care decide că vrea să fie femeie, asumându-și, cel puțin la nivel declarativ, decizia deflorării. Ernaux nu vrea justiție, așa cum vrea fata lui Backman.

Pleacă pentru că s-a înșelat în legătură cu viitorul, este emigrantă prin eșec.

Mi-a plăcut fraza cu care a ales să-și încheie notele de jurnal întârziat. Cred că e cheia textului. N-o redau, ca să vă zgândăr. Am reținut din ea doar “înspăimântătoare”. A ales acest adjectiv. Știu că l-a ales, pentru că lui Ernaux nu-i plac adjectivele. Am numărat. Am deschis cartea la întâmplare și am numărat toate adjectivele de pe pagină. Nu era niciunul.

Ce mai găsești pe Răsfoiala despre Annie Ernaux?

Premiul Nobel pentru literatură câștigat de Annie Ernaux

Annie Ernaux, record de vânzări, după Nobel