Răvășitor roman despre masculinitate văzută ca experiență a vulnerabilității este Ce nu poate fi rostit de David Szalay, cartea câștigătoare Booker Prize 2025, prezentă anul aceasta pe listele best-of ale multor publicații de profil literar.

La invitația Editurii Trei, căreia îi mulțumesc pentru încredere, am citit cartea înainte de publicare și înainte să fi primit poate cel mai râvnit premiu al literaturii anglofone. Trofeul mi-a reconfirmat că ceea ce m-a impresionat la Ce nu poate fi rostit – originalitatea stilului și a temei, curajul de a da viață unui personaj alienat și de a-i hărăzi un destin necruțător – sunt merite ale romanului, nu doar impresii subiective ale cititorului său ideal.

Cu detașare, despre carne și os

Literatura minimalistă, săracă în adjective, adverbe, judecăți și prejudecăți, pe care o admir la David Szalay și la alți scriitori precum laureata Nobel Annie Ernaux sau la Juan Rulfo, are în mine un partizan, datorită unui fapt simplu. O găsesc mai fidelă lumii noastre lăuntrice decât pe cea care se căznește să rescrie inexprimabilul trăirilor noastre prin frazări hiperintelectuale.

Ce te lovește, încă din primele pagini ale romanului, este acest Ce nu poate fi rostit. Prezența absenței. Lipsa cuvintelor care să poată îmbrăca potrivit situațiile neașteptate. Imposibilitatea de a descrie – deopotrivă cu inutilitatea uneori – semnificația rareori înaltă unora dintre experiențele omenești primare, cum e primul act sexual, masturbarea, prima iubire sau ceea ce naiv numim prima iubire sau conștientizarea târzie – asta dacă apare – a ratării.

Cum altfel decât printr-un îngheț al adjectivelor poate fi redat abuzul neconștientizat de Istvan, în adolescență? Atunci când vecina de bloc, pe care o vede bătrână – pentru că este în comparație cu el, cea care va fi fost prima lui femeie, intră în corpul lui cu violența cu care bărbatul pătrunde în anatomia neprimitoare a virginei.

Pot să te sărut?

Cum altfel decât cu un da vlăguit poate răspunde un copil adultului care-l copleșește cu corpul, autoritatea și solicitările lui adulte? Ce altceva decât nimic (a se citi: tot ce nu poate fi rostit) ar putea simți despre prima lui experiență sexuală, cea în care consimțământul a fost în realitate un semnal fatic? Un da în loc de un nu, nu am niciun motiv să vreau să fiu sărutat de o femeie suficient de bătrână ca să-mi fie mamă.

Considerați acestea un trailer pentru romanul lui David Szalay, căci povestea vieții lui István continuă pe aceleași coordonate. Din copilărie până la maturitate, din Ungaria natală, pe câmpul de luptă al unui război fără glorie, din cartierele bogaților londonezi înapoi în sărăcia originară, indiferent ce-i aruncă viața în față (și Istenem, câte-i aruncă), acest bărbat pare, cel puțin până la momentul în care este umilit în public, incapabil să simtă ceva / durabil față de oamenii și evenimentele majore din viața lui, să reacționeze adecvat, substanțial sau măcar să reacționeze oricum.

E un defect din naștere? Un efect al lipsei de educație sau o calitate, incapacitatea lui de a se opune, de a se impune, de a cere și de a striga? Sau este o trăsătură bazală a masculinității? Să păstrezi ascuns, mai ales de tine, tot ce nu poate fi rostit? Tot ce te copleșește.

István este bărbatul atipic, dezbrăcat de clișeele literare, incapabil de fapte eroice, fără ambiții, fără oportunități sau o educație care să le susțină. Un bărbat a cărui singurătate aproape implacabilă te brutalizează. Un bărbat lăsat mereu la ușă – la propriu și la figurat, ca o vietate stranie, pe jumătate sălbatică, care te fascinează, dar pe care ți-e teamă s-o bagi înăuntru, prea aproape de centrul vieții tale – să nu strice ceva sau pe cineva.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Relațiile sale cu celălalt nu pot fi mediate de ceea ce noi ceilalți și în special noi, femeile, considerăm aluatul vieții, cuvintele – ci doar de propriul corp și de posibilitățile lui de expresie și posesie, mai degrabă bestiale. În mintea lui de bărbat, care nu (mai poate) ucide ca să supraviețuiască, sexul poate fi un ocazional substitut:

În timpul actului propriu‑zis, pare un fel de evadare. O formă de uitare și ceva care seamănă în mod satisfăcător cu violența. Pare să‑i dea ceva ce i‑ar da și violența, ceva fizic și distructiv, ceva de care parcă are nevoie. 

M-a frapat lipsa de greutate a experiențelor lui sexuale. De la sexul nedorit cu femeia de vârstă mijlocie care îl inițiază, trecând prin mai multe aventuri și până la sexul care-i oferă o ușurare mai substanțială decât cea obișnuită, respectiv sentimentul de siguranță, bărbatul nu pare să aibă vreun interes deosebit pentru cine este sau ce vrea femela (sic) care îl ajută să evadeze din insuportabila greutate a vieții.

Felul în care își narează propria istorie, fără patimă și regrete, fără entuziasm sau vreo intenție detectabilă de a te convinge de orice, de a te face prietenul lui, amintește de Străinul lui Camus, care observă, ca într-un document oficial, în primele rânduri ale romanului:

Mama a murit astăzi. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o telegramă de la azil. „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanțe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.

Stilul rudimentar, fără explicații de regie, fără așteptări de la cititor, în consonanță cu profilul amoral al lui István și al celorlalte personaje guvernate de nevoile imediate, fizice sau de statut, și de nicio aspirație înaltă, mai are un avantaj. Face ca frazele ca aceasta să-ți pătrundă fix acolo unde doare mai tare:

E ceva teribil la felul normalității de a se impune. La faptul că vara insistă să se întâmple. La cum înfloresc castanii și începe Wimbledonul. 

Forța de sugestie e uimitoare – poate chiar datorită faptului că nu rostește decât pe jumătate: E ceva teribil la felul normalității de a se impune. (Atunci când viața te lovește în plex.) La faptul că vara insistă să se întâmple. (Chiar dacă în tine se instalează o iarnă invincibilă.) La cum înfloresc castanii și începe Wimbledonul. (Peste durerea ta, care n-are putere nici să veștejească o floare.)

Sunt câteva scene – cheie în roman care înrămează condiția fragilității lui Istvan, precaritatea inegociabilă a destinului său, lipsa lui de putere. Amintesc doar două. Cea în care este instruit de un binefăcător să-și croiască – inclusiv la propriu, o imagine publică care să-i șteargă personalitatea și trecutul, dar să-i garanteze un venit decent și posibilități de creștere. Cea de-a doua, în care Jacob, fiul său, îl presează să-i spună ceva important despre despre curajul ori faptele lui remarcabile. István nu vrea. Ce să spună despre glorie un bărbat căruia viața i-a refuzat gloria?

Un alt element original al romanului este că, tocmai prin omisiune, arată absența reperelor, a figurilor morale capabile să creeze conflicte, să readucă lumea înapoi pe calea bine bătătorită (și reconfortantă) a luptei dintre bine și rău. Nimeni nu-i mai așteaptă azi nici pe Isus, nici pe Făt-Frumos – știm bine că nu vor veni. Trebuie să ne descurcăm, fiecare după putință, fără ei. Cartea lui David Szalay te face să simți totul în carne și os, de aici titlul original, Flesh. Carnea n-are moralitate, nici imoralitate. Ea nu cunoaște decât instinctele primare, deci nu poate fi înțeleasă și judecată decât în raport cu limitările ei, evidente.

Nu știu dacă intenția scriitorului a fost să creeze un arhetip al vulnerabilității masculine, dar veți cunoaște în acest roman, poate pentru prima oară în literatură, un antierou masculin nesocotit de fiecare dintre oamenii cu care are relații substanțiale, începând cu prima femeie pe care o cunoaște carnal și terminând cu cea de care se va îndrăgosti.

Uneori îi este dor de Helen. Abia acum înțelege cu adevărat ce rol important a avut în viața lui. Probabil mai important decât oricine altcineva. Într‑un fel, e evident. Dar, pe de altă parte, e surprins. Sau i se pare cumva ciudat să vadă lucrurile așa. Nu prea știe de ce. Poate are legătură cu începutul relației. Pur și simplu nu i‑a trecut deloc prin minte atunci, în primele luni după ce au început să facă sex, că o să ajungă să aibă un rol atât de important în viața lui. 

Dincolo de cuvintele puține ale lui István, transpare o tristețe profundă. Pe deoparte tristețea neputinței de a exista altfel decât prin intermediul trupului său. Pe de altă parte, sentimentul apăsător de ratare, neputința de a-și găsi locul – și tribul. Și, la fel de răvășitor, dorul de casă irepresibil, care-l determină ca la final să aleagă răul originar, același rău care cu ani în urmă l-a izgonit de acasă. Ce nu poate fi rostit sunt toate aceste doruri.

Se cuvine o însemnare și despre izgonirea din țara natală. Istvan nu e un nomad al propriilor alegeri. Nu e turist, nici explorator. E doar unul dintre milioanele de nomazi fără voie care azi trăiesc departe de tot ce-au iubit vreodată, cu speranța că într-o bună zi se vor stabili definitiv în propria viață sau se vor întoarce mai buni și mai ajunși acasă. E Ginel din Jaful secolului, cu un nume vestic, dar cu aceeași vulnerabilitate seculară, care-l așează în linia întâi – carne de tun.

Singurul cusur al acestui personaj copleșit și copleșitor este onestitatea crudă în ceea ce privește neputințele lui. E greu de crezut că cineva ca el ar vrea să se întrevadă în acest străin de lumea toată, ale cărui fapte sunt de necrezut, dar niciodată admirabile. Dar poate că nu e un cusur. Poate că, după ce te uiți la el și la eșecurile lui – de a-și găsi locul și rostul, de a fi acceptat și iubit, eșecuri ce rareori depind de voința ori putința lui, te vei privi și pe tine însuți cu mai multă îngăduință și încredere. La fel pe cei care te aleg, cu toate neputințele tale.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BREAKING Câștigătorul Booker Prize 2025 este David Szalay, pentru romanul “Ce nu poate fi rostit”

INEDIT Curiozități despre Premiul Booker, controverse și impactul faimei venite peste noapte

BREAKING Romanul Orbital, de Samantha Harvey, a câștigat Booker Prize 2024