Ca și cum nemții s-ar fi uitat în timp real la fenomenul Pitești sau la românii trimiși de Ceaușescu la Canal. Așa e pentru noi astăzi să vedem pe ecranele din cinema viața din Iran. Iar pentru cei care fac și se implică în filme care denunță încălcarea drepturilor omului, abuzurile, violența fizică și psihologică a sistemului politic din Iran înseamnă închisoare și, implicit, imposibilitatea de a-și mai face meseria altfel decât clandestin. Așa a fost filmat și Un simplu accident / Un simple accident (2025), al curajosului Jafar Panahi. După ce a stat la pușcărie de două ori, regizorul este gata să plătească din nou prețul, ca să spună lumii ce se petrece cu oamenii din țara lui:
“Sentința care mi-a interzis să fac filme, să scriu, să acord interviuri și să călătoresc a fost oficial anulată. Dar, în practică, rămân în margine. … Nu am altă opțiune decât să continui să lucrez în afara sistemului.”
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
“Vă vedem de la Cannes”
“În timpul filmărilor, au apărut polițiști în civil și au cerut toate înregistrările. Am refuzat. Au continuat să ne preseze, amenințând că vor aresta echipa și vor opri producția. În cele din urmă, au renunțat.* Am întrerupt filmările o vreme, apoi le-am reluat. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic.”
povestește regizorul.
Trofeul Palme D’Or pe care l-a primit filmul lui Jafar Panahi nu e doar al lui, al actorilor, al echipei de producție. Este al fiecărui om care va ieși din cinematograf, după film, cu o inimă nouă. Este un “Vă vedem de la Cannes”, urmat de un “Vă vedem din toată lumea”, o îmbrățișare solidară, de încurajare și alinare, trimisă celor care nu-și vor vedea niciodată călăii. Pentru că, în Iran, când ești arestat, interogat, torturat de poliția politică, ești orb. Legat la ochi. Astfel, nu va fi posibil ca, printr- Un simplu accident, să-l recunoști pe cel care te-a distrus, în numele puterii discreționare, necenzurate de nicio instanță legală sau morală.
Dar dacă torționarul ar avea un semn distinctiv, care-l face recognoscibil? Și, dacă un accident îl aduce într-o zi în fața ta, dându-ți ocazia confruntării? Îl ucizi? Îl umilești, îl ameninți, îl lovești, îl scuipi, îl sperii, îl șantajezi și abia după îl ucizi? Îl ierți? Ce faci cu vocea din tine care cere răzbunare?
E intriga filmului și dilema morală a personajelor sale. Căci nu doar călăii au o rețea de suport, ci și victimele. Așa se face că Eghbal, securistul livrat de justiția divină lui Vahid – care-l recunoaște după sunetul înfiorător care-l însoțește pretutindeni, ajunge să fie judecat nu doar de el. Judecata e făcută de o întreagă comisie de victime – jurați, în care găsim toate tipologiile umane. Intransigentul, cel care crede că fiecare trebuie să plătească pentru faptele lui – punct. Vocea Rațiunii, care vrea ca înainte de orice vinovăția să fie dovedită, fără vreo umbră de îndoială. Naiva, care crede că-și va depăși trauma, doar pentru că asta e alegerea sănătoasă. Nehotărâtul, care caută neîncetat argumente contrarii și nu poate decide decât cu ajutorul celorlalți. Trecătorul, cel afectat tangențial de cele petrecute, capabil să judece la rece, din exterior.
Dincolo de poveste și scenariu, execuția filmului este impecabilă – prin asta înțeleg că am ieșit din timpul meu și am intrat în al filmului, ca un veritabil martor ocular prezent la locul unor fapte teribile, pe care, dacă-l întrebi mai târziu: Cam pe la ce oră s-a întâmplat?, îți răspunde: Habar n-am! Cine crezi că se uita la ceas?
Apropos de scenariu. Pentru a-i proteja pe actori de securitate și de repercusiunile unei arestări, Panahi nu a arătat nimănui scenariul, ci doar o schiță. În caz că erau arestați, membrii echipei de filmare puteau spune adevărul și anume că nu știau ce fac. La începutul fiecărei zile, replicile erau improvizate, pe loc. Probabil și datorită acestei metode, scenele tari au o încărcătură și o veridicitate aparte. Nu e timpul, nici locul pentru repetiții.
Actorii sunt extraordinari – începând cu Vahid Mobbaseri, care-l interpretează pe Vahid – ale cărui munci lăuntrice i se pot citi literalmente pe chip, continuând cu Mariam Afshari, fotografa de nuntă care păstrează ordinea în comisia de victime – jurați și terminând cu Ebrahim Azizi, securistul Eghbal, de pe chipul căruia nu se poate citi nimic.
Apoi, partea în care cei cinci sunt în mijlocul deșertului împreună și dezbat verdictul, se contrazic, se ceartă, se agresează. Dar noi nu îi vedem decât târziu la un loc. Fiecare este filmat separat, împreună cu argumentele lui – pentru că dezbaterea nu este doar colectivă, ci mai ales una cu sine, cu propria conștiință.
Foarte pertinentă alegerea de a introduce și o mireasă – îmbrăcată ca o mireasă – în juriul victimelor, pentru a evidenția și mai subtil dilema: Alegi trecutul sau viitorul? Cine alegi să fii atunci când îți spui: “Sunt pregătit pentru o viață nouă”? Pe tine din trecut sau pe tine cel care e mai mult decât propriul trecut (și nedreptățile lui imposibil de îndreptat)?
Preferatul meu a fost însă Vahid care mi-a confiscat toată empatia cu umanitatea lui atât de grăitoare! E un vortex uman de frământări, atât de vulnerabil în durerea lui care cere cu vehemență compensație, atât de înduioșător când cedează repetat bunătății din el. El conduce filmul, investigația, “judecata poporului” și contribuie semnificativ la unul dintre cele mai satisfăcătoare finaluri pe care le-am văzut vreodată într-un film cu tema “răzbunare”. În ciuda faptului că nu poate exista un “final satisfăcător” pentru o astfel de dilemă. Satisfăcător pentru cine? Și totuși…
“Un simplu accident” e genul de film care traversează și transcede genurile. Categorisit ca thriller, aduce adeseori cu o piesă de teatru prin forța interpretării actorilor, dar mai mult cu o comedie neagră. La scene din cele mai tensionate și mai înduioșătoare veți râde în hohote. O să vă și frângeți, pe dinăuntru, doar câteva clipe mai târziu, dar va fi cu folos. V-am zis deja. Veți pleca acasă cu o inimă nouă.
“Un simplu accident” (2025), propunerea Franței la premiile Oscar în acest an, distribuit de Transilvania Film – cărora le mulțumim pentru invitație, a intrat weekendul trecut în cinematografe.
——
*Filmul este o coproducție Iran – Franța – Luxemburg . Probabil și din acest motiv s-au oprit presiunile politice.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
EXCLUSIV Cristian Mungiu: “De ce suntem așa de frustrați că suntem periferici?” (partea a doua)
rasfoiala.com 
2 gânduri despre “CRONICĂ Un simplu accident (2025), de Jafar Panahi. “Vă vedem de la Cannes. Vă vedem din toată lumea”.”