Cu Marius Chivu, m-am întâlnit la FILIT Iași 2025 a doua zi după interviul extraordinar cu Junot Diaz, care ne-a adus, în mod paradoxal, foarte multă bucurie, având în vedere că printre subiectele discutate a fost și depresia. O chimie evidentă între cei doi, aparenta lejeritate și umorul cu care au abordat teme sensibile ne-au dat poate una dintre cele mai reușite seri petrecute la festivalul ieșean.

În prima parte a interviului, Marius mi-a dezvrăjit imaginea cu care plecasem de la Seara FILIT moderată de el. Cu o sinceritate rareori practicată în viața publică, a vorbit despre ce înseamnă să fii scriitor și editor de carte în România de azi, dincolo de fațada vieții culturale ocazional spectaculoase. Îi sunt recunoscătoare și sper ca datorită lui să crească puțin conștientizarea în ce privește eforturile – financiare și de voință – pe care scriitorii români le fac, în fiecare zi, la fiecare nou proiect, pentru a putea continua să-și urmeze vocația.

“Trebuie să facem foarte multe alte lucruri ca să ne descurcăm.”

Urmărindu-te pe scena FILIT, mi-am amintit că prima dată te-am văzut la un eveniment, poate cu cincisprezece ani în urmă, la Muzeul Țăranului Român. Pe vremea Serilor de la Șosea, îți imaginai ce vei fi devenit? 

Dar ce am devenit? 

Faci foarte multe lucruri simultan. Toate, din aceeași sferă, evident, dar le faci… Ai ajuns chiar și În balon.

Fac multe lucruri, în primul rând pentru că am nevoie de un venit minim. Sigur, e și satisfacția că îmi duc viața făcând doar ce-mi place. Dar nu țin să fac tot ceea ce fac, le fac din nevoie. Asta însemnând: presă la Dilema, traducere, editare de antologii și volume colective, redactare, moderare, curatoriat, jurizat, recenzare, predare, podcast și altele. 

Dar ele laolaltă te-au făcut acest Marius Chivu. 

Da, un autor care vinde la fel de puțin ca acum cincisprezece de ani, un autor care scrie cărți de călătorie, după mine inedite și foarte bune, dar care din vânzări abia dacă acoperă costul excursiei. Din afară pare că fac foarte multe și că o duc bine… Ce vreau să spun, ca să nu pară că sunt profund nerecunoscător sau iremediabil pesimist, este că toate lucrurile pe care le fac par importante și spectaculoase din afară, dar de fapt ele nu înseamnă foarte mult.

E un capital de imagine care, din păcate, și pe mine, și pe alții care scriem nu ne ajută să trăim decent, pe măsura cărților noastre. Trebuie să facem foarte multe alte lucruri ca să ne descurcăm.

Eu, de pildă, țin și niște ateliere pentru corporatiști.

Cine sau ce ar putea să vă ajute să trăiți decent? 

Trăim într-o țară unde cultura nu e importantă decât pentru foarte puțini. Pentru instituții și politicieni e o corvoadă, iar pentru majoritatea populației este o ciudățenie, una inutilă. Piața noastră de carte este tot mai mică, îngreunată de taxe și de scumpiri, de toate aceste schimbări în vremuri în care nu mai contează decât social media, internetul și telefoanele, iar cititul cărților pare o activitate anacronică, boomeristă. 

Dar copiii de la Iași citesc o grămadă. Sunt multe cluburi de lectură…

Nu știu dacă citesc „o grămadă”. Sigur, nu vreau să minimalizez efortul și entuziaamul lor, dar ei nu sunt semnificativi pentru restul țării. E o mică enclavă aici, la Iași, întreținută și de acest festival extraordinar, dar la o privire mai largă, ei trăiesc pe o planetă la fel de mică cum este Pământul în sistemul nostru solar. 

Mă întorc la prima întrebare. Ascultând discuția de ieri seară cu Junot Diaz, am realizat că ești o persoană influentă în lumea literaturii. 

Sunt atât de influent încât nu reușesc să adun două mii de euro pentru proiectele mele literare, unele caritabile. Cînd a fost cazul, am obținut sponsorizări la limită, în ultima clipă, din prietenie, dacă nu chiar din milă. Iar când pregătesc o carte de călătorie, ca să pot să-mi plătesc o parte din cheltuielile călătoriei, săptămâni întregi trebuie să dau telefoane, să mă întîlnesc cu diverse persoane, să cer, să fac promisiuni, să mă umilesc, practic. Atât de influent sunt. Înțeleg că îmi faci un compliment, dar nu mă pot bucura de el. 

Pentru că în România nu avem ceea ce se cheamă mecenat cultural. De ce? 

Nu avem foarte multe lucruri. Ca să dau un exemplu, Festivalul FILIT de anul acesta a avut cea mai mică finanțare din istoria lui, în condițiile în care a crescut și a căpătat un capital de imagine și un prestigiu cultural extraordinare. Dar are cel mai mic buget din existența lui, exceptând primul an din pandemie, când s-a organizat o ediție locală. Nu știu cum să răspund la întrebare altfel decît prin faptul că….

La noi cultura nu e atât de importantă, nu e un motiv de mândrie decât pentru foarte puțini, oameni de excepție, aceiași la care apelează toată lumea culturală. Multe festivaluri și proiecte culturale sînt în pericol ca anul viitor să nu mai aibă loc.

În schimb se cheltuiesc aiurea sute de milioane de euro. Cu banii băgați în betoanele Catedralei s-ar fi finanțat toată cultura română vreme de un secol. În România se bagă bani în plantarea anuală de panseluțe pe marginea trotuarelor mai mult decît cifra de afaceri a pieței de carte.

Eu te văd din exterior. Deși, lucrând în aceeași sferă, știu ce greu este să aduci bani pentru munca ta. E un job care nu dă rezultate evidente, ca atunci când faci o casă.

În ciuda faptul că scriu, traduc, editez, moderez, curatoriez, jurizez, recenzez, predau etc., veniturile mele din cultură sunt modeste. În acest moment există pe piață vreo zece cărți cu numele meu pe copertă, mai noi sau mai vechi, scrise, editate, curatoriate de mine. Ei bine, veniturile obținute din vânzările lor cumulate au fost, anul acesta, în valoare de 1500 de euro. Iată succesul meu de scriitor influent, cum ai zis tu, după aproape douăzeci de ani de carieră.

Nu știam că te confrunți cu lucrurile astea. 

Toată lumea scriitoricească se confruntă cu lucrurile astea. Cu puține excepții, unele meritorii. E un lucru groaznic să fii scriitor în România de astăzi. Faci evenimente cu zece oameni, din care doar unul cumpără cartea.

Practic, tocmai ai încasat 5 lei impozabili, după un eveniment care a durat o oră într-un oraș în care nu locuiești.

Ce te mulțumește totuși? Pentru că, în ciuda acestor lucruri, îți continui munca.

Plăcerea interioară nu are legătură cu partea financiară. Scrii pentru că asta știi să faci, și publici din inerție, publici că ți se cere, publici din rușine. Pentru că n-ai curaj să te retragi, nici n-ai unde să te retragi, în ce domeniu?, așa că încerci să te descurci în alte feluri. Eu trăiesc la țară aproape jumătate de an, pentru că am acolo o casă frumoasă, aproape de pădure, cu tot confortul necesar, pentru că sunt aproape de tatăl meu și pentru că îmi place, îmi oferă liniștea de care în ultimii ani am avut nevoie. Dar și pentru că acolo viața e mult mai ieftină. 

Urma să te întreb despre asta. Știam că te-ai mutat, parțial, de câțiva ani.

Aproape jumătate de an trăiesc la țară, oricum toată vara, când nu e nimic care să necesite prezența mea fizică în București. Timp în care am cheltuieli absolut minimale și mă echilibrez financiar. E un moment foarte prost pentru tot ce înseamnă cultură scrisă, nu doar în România, în toată lumea. Oricine lucrează la reviste, la ziare sau în edituri știe că lucrurile sunt foarte complicate în acest moment. 

Vorbind despre țară, mi-ai amintit de tata Achim, îmi plac postările tale despre el și știu că nu doar mie. Ai de gând să-l transformi în personaj?

Postările cu el au avut alt scop. Era multă panică și tristețe în pandemie, în social media, pe wall-ul meu cel puțin, mi se părea că aș putea să aduc o notă mai luminoasă. Nu mi-am propus niciodată să-l transform în personaj și ideea de personaj e mult mai complicată, căci nu e suficient să ai un părinte care din când în când spune niște lucruri amuzante. Am auzit frecvent treaba asta. Când vei scoate o carte cu tata Achim? Asta-mi arată că oamenii nu știu exact ce înseamnă o carte sau cum se construiește o carte. Și au dreptate:

Se publică azi te miri ce, piața e inundată de cărți încropite, maculatură de așa-zisă înțelepciune personală, scrisă de figuri populare în social media.

Dar, sigur, am receptat simpatia pe care tata a stârnit-o. El nu are internet, nu știe și e bine că nu știe. L-am protejat de internet. Ar fi votat cu AUR, probabil, ca toți vecinii și sătenii. 

De la cursurile de creative writing pe care le ții și care sunt, din punctul meu de vedere, o fabrică a literaturii contemporane, ce ai învățat? 

Da, au ieșit câțiva scriitori foarte buni, dar sunt și mulți scriitori de un nivel doar satisfăcător. Ce am învățat eu? Am învățat foarte multe, pentru că în procesul explicării literaturii, îți dai seama că unele lucruri îți sunt ție oarecum neclare sau că nu mai ești de acord cu ce știai ori credeai că știi. Când citești texte bune, asta te ajută să ai o privire mai proaspătă asupra unor aspect ale vieții. E greu să fii un cititor constant și să nu înveți câte ceva despre literatură. Or în cursurile de creative writing se citește foarte mult. Nu ne citim doar între noi, dar citim și bibliografia, și atunci, din acest exercițiu comun, întotdeauna ieșim câștigați.

În taberele pe care le fac la țară, în urma cărora a ieșit antologia KIWI, fiecare vine cu o idee și la ea contribuie toți ceilalți. În acest exercițiu colectiv toată lumea are de câștigat. Suntem puși la treabă – fiecare de către fiecare. Și asta este, de fapt, cea mai bună formulă de creative writing la care am ajuns. Aceste tabere, în care stăm o săptămână împreună, cinci, șase, șapte oameni, și lucrăm mai mult sau mai puțin cu toții la textul fiecăruia. 

Apropos de antologia KIWI, am fost surprinsă de numele din ediția 2025 – Destine. Sunt Don DeLillo, Zadie Smith, Lisa Taddeo. Și de aici am început cu ideea că ai influență.

Pe scriitorii aceștia i-am citit, am selectat povestirile care mie mi-au plăcut din opera lor și am avut posibilitatea de a cumpăra drepturile. Influența nu are nimic de-a face, e doar profesionalism. Dar răspunsul pieței din România, în ciuda acestor nume, nu este pe măsura eforturilor. În momentul ăsta, nu știu dacă voi mai scoate antologia.

Nu e o antologie cu costuri mari, dimpotrivă, aș zice, dar chiar și așa e o antologie în care cineva trebuie să creadă foarte mult ca ea să continue. Mai mult de o mie de oameni.

Autori: Zadie Smith, Mircea Cărtarescu, Don DeLillo, Simona Gosu, Junot Diaz, Bianca Dragomir, Lisa Taddeo, Cosmin Manolache, Lori Ostlund, Andrei Dumitrescu, John Cheever, Mela Mihai, Chimamanda Ngozi Adichie, Doru Vatavului, Louise Erdrich, Lena Pop, James Baldwin, Nicoleta Balaciu, Manuel Munoz, Anca Vieru, Hanif Kureishi, Ana Maria Sandu, George Saunders, Florin Iaru, Hector Tobar, Iulia Gherasim.

O mie de cititori?

O mie de oameni însemnând un pic mai mult decât încap în Teatrul Național din Iași. Cam ăia sunt toți cititorii literaturii române contemporane. Dacă ar fi mai mulți, dacă ar fi de două ori mai mulți, să zicem, ceea ce oricum n-ar fi un număr extraordinar, ar însemna o diferență semnificativă. Dar nu sunt. Deci, cum spuneam, e destul de greu și pentru editori, și pentru scriitori, și pentru traducători să funcționeze decent într-o piață de carte ca a noastră, mică și abuzată de taxe și impozite.

Ai fost la FILIT de multe ori. Spuneai mai devreme că festivalul a crescut foarte mult, dincolo de problemele industriei.

A crescut profesional, ca participare, ca notorietate. Are deja în portofoliu o mulțime de scriitori internaționali senzaționali care i-au călcat pragul. Și probabil că au rămas foarte, foarte puțini scriitori români care nu au ajuns niciodată la FILIT. Din fericire, există în continuare niște finanțări care fac ca festivalul să continue, dar un festival nu poate salva singur o piață de carte. Așa cum toate târgurile de carte din România nu pot salva piața de carte, chiar dacă par multe, ele sunt foarte mici. Ca să-ți dau un exemplu, te poți deplasa de la București la târgurile de carte de la Timișoara sau Cluj sau Târgu-Mureș sau Brașov, unde petreci o zi, două și ai câteva evenimente ale tale sau în care ești implicat alături de colegii tăi și, în urma unei astfel de aventuri, cu cheltuielile aferente de drum, cazare, mîncare etc., te trezești că nu s-au vândut decât zece, douăzeci de cărți. Uneori e deprimant contactul direct cu nevoia reală de lectură a românilor. Pentru că noi, mai ales aici, la festival, îi cunoaștem pe cei care sunt realmente interesați de literatură. 

E o bulă! 

Da, exact, ca-n faimoasa butadă: sunt mulți, dar ăștia sunt toți. Adică ei nu sunt un procent reprezentativ. 

Nu-ți dă speranță ce a zis Juno Diaz despre studenții români – că la noi există totuși parcă un pic mai mult interes? 

Eu am destule întâlniri cu studenți, în facultățile din provincie și, după o oră de discuții la liber despre literatură, în care eu le povestesc una-alta, la sfârșit nu reușesc să scot trei întrebări de la ei, să încheg un dialog. Nu înțeleg cum niște tineri care ajung să facă Filologie, un master de Litere, să ajungă la o întâlnire cu un scriitor român – cu mine sau cu altcineva – și să aibă o curiozitate atât de leșinată, atît de puține idei. Prefer să mă întâlnesc cu elevii de liceu, pe care școala încă n-a reușit să-i zdrobească. Căci cu cât stai mai mult în școală, cu atât școala îți taie apetitul de citit și nevoia de cunoaștere. Cu excepțiile de rigoare, firește – cluburile de lectură sau ce se mai întâmplă în Iași, unde există câteva inițiative extraordinare, datorate unor profesori care sfințesc locurile unde predau. Dar asta nu se întâmplă peste tot și nici măcar nu este vina profesorilor… E vina sistemului care îi împinge să predea literatura în perspectiva unei programe și a unor examene care nu-i stimulează pe tineri să se apropie prea mult de literatură. Din nou, cu excepțiile de rigoare și cu micile oaze de optimism.

Ce pierde cine nu citește antologia KIWI? 

Nimic. Nu pierzi nimic în viață dacă nu citești. Duci exact viața pe care o meriți.

Mircea Cărtărescu zice că pierzi enorm dacă nu citești.

Pentru asta ar trebui să înțelegi cititul, la ce folosește, ce plăceri oferă… Altfel nu poți explica cititul cuiva care nu înțelege ce citește, care nu e dispus să-și facă timp pentru citit și să depună un efort de concentrare mai lung de cîteva minute.

Eu vorbeam despre cititori, evident că nu mă refeream la oameni care nu citesc de regulă.

Antologia KIWI, ca orice alt obiect cultural – poate fi un vinil, o expoziție de pictură sau de design, un spectacol de teatru sau de dans, un film, un concert – oferă o conexiune cu un nivel de creativitate care ar trebui să-ți vorbească, în primul rînd, despre o dimensiune spirituală a vieții și a condiției noastre. Se poate trăi și fără artă, dar convingerea unora dintre noi e că arta îmbogățește viața. Dar iar ne întoarcem la ce se întîmplă la școală, care școală nu reușește să-i convingă pe tineri că arta ar putea fi importantă în viața lor, că ar putea să ducă o viață mai bogată, mai interesantă, mai puțin plicticoasă, mai puțin disperată continuând să citească și după ce termină liceul. Sigur, acum noi suntem într-un moment în care educația e la pământ și mai vine și cineva care zice că școala nu face îndeajuns, dar sistemul chiar trebuie reformat, căci e limpede că a eșuat dacă a ajuns să producă 45% de absolvenți analfabeți funcțional. În treizeci și ceva de ani, câți au trecut de la Revoluție, au fost vreo douăzeci și cinci de miniștri ai Învățământului. Nu poți să reformezi un sistem, să-l menții la nivelul vremurilor fără viziune, fără ajustare permanentă. Or viziunea asta nu a existat. Și nu există nici acum când elevilor care au AI în telefonul din buzunar li se cere, nu știu, să memoreze caracterizarea unor personaje încălțate în opinci. 

Despre Marius Chivu

S-a născut la Horezu, Vâlcea, în 20 septembrie 1978. Este absolvent al Facultății de Litere de la Universitatea din București, secția română-franceză. A debutat cu recenzii și cronici literare în anul 2000 în revista România literară și editorial cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (2012), distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural. 

În anul 2003 a câștigat prima ediție a Festivalului de Poezie „Prometheus”, organizat de Fundația Anonimul. A inițiat și coordonat proiectul caritabil Cartea cu bunici (2008), a alcătuit, adnotat și prefațat antologii de proză scurtă, din scriitori clasici și contemporani. În 2012 a vernisat expoziția Copiii Himalayei cu fotografii realizate în satele nepaleze din lanțul muntos Annapurna, călătorie care a stat la baza cărții Trei săptămîni în Himalaya (2012).

În perioada 2005-2007 a realizat rubrici de carte la Antena 3 („Cafeaua cu frișcă”) și TVR 1 („Tentații”), în 2007 a moderat, la TVR Cultural, talkshow-ul „Se vorbește despre”, iar în 2008 a realizat emisiunea „Citește & dă mai departe!”, difuzată de TVR 1. În 2015 a realizat rubrica de carte din cadrul emisiunii „Apropo TV”, difuzată de Pro TV. 

Eseurile sale despre proza și poezia românească contemporană au fost traduse în limbile engleză, suedeză, spaniolă, italiană, cehă și franceză.

Alături de Gabriel H. Decuble, Florin Iaru și Răzvan Țupa, a fost unul dintre cei patru naratori-coordonatori ai experimentului „Cel mai rapid roman din lume”, în care 53 de scriitori au scris în 5 ore și 35 de minute romanul Moș Crăciun & Co., redactat, editat și tipărit după un total de 9 ore, 5 minute și opt secunde de la momentul startului. Guinness Book World Records l-a omologat drept cel mai rapid scris roman din lume. 

În perioada 2007-2013 a fost redactor-editor al revistei Dilemateca. Din 2005 este redactor la Dilema veche, actualmente Dilema, unde a ținut cronica literară până în 2020, iar între 2011-2019 a fost editorialist la revista ELLE.

Volumul său de povestiri Sfîrșit de sezon a fost nominalizat la Premiul Galei Industriei de Carte din România, secțiunea „Cea mai bună carte a anului”, la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” și la Premiul Radio România Cultural, secțiunea „Cartea de proză a anului”.

Din 2023 co-moderează podcastul Cronicari digitali și de peste zece ani este realizatorul emisiunii despre cărți „All You Can Read”, în care scriitorul invitat discută despre cărțile sale și aduce muzica preferată. În mai 2016 a fondat, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu, revista trimestrială de proză scurtă Iocan, publicată de Editura Vellant, iar din 2021 editează antologia anuală de proză scurtă KIWI, publicată de Editura Polirom.

În 2023 a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu, iar în 2024 Premiul pentru memorialistică al Agenției de Carte pentru volumul Trei săptămîni în Atlas, volum nominalizat și la Premiile revistei Observator cultural, secțiunea memorialistică.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

COLM TÓIBÍN “În lume există o forță nefiresc de intangibilă care poate lua orice de la oricine, fără să dea socoteală.”

TOP GAUDEAMUS 2025 Cele mai bine vândute cărți la marile edituri

RECENZIE Trei săptămâni în Anzi, Marius Chivu