Un adevărat spectacol al literaturii, cel mai recent roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu încheie ceea ce autorul numeşte “trilogia familiei şi a memoriei”. Cartea, o privire aprofundată asupra eului fragmentat ca urmare a copilăriei private de figura paternă şi a maturizării dificile pe fondul unei societăţi în tranziţie, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor (2025) şi Cartea anului 2025 la Gala Premiilor Literare.

Mă bucur că ceea ce scriam în recenzia din ianuarie s-a adeverit. Prima ediţie a acestui senzaţional roman este aproape epuizată, iar Silex a luat între timp mai multe premii literare importante în România. Chiar dacă nu eşti mare cititor de literatură română, nu vei vrea să ratezi acest roman minunat despre copilărie, prietenie, iubire, paternitate şi condiţia scriitorului.

Pe cât de scurt, la cele 176 de pagini, pe atât de intens e romanul Ultima carte, în care Povestea este cea la care trudim, ne închinăm şi de care ne bucurăm – noi cititorii, alături de autor. O poveste de dragoste ce durează trei pagini şi apoi ţine pe umerii săi goi toate cele care se mai întâmplă, o călătorie în timp, personaje care se revoltă împotriva creatorului lor, binele şi răul înfruntându-se la graniţa dintre imaginaţie şi realitatea, o lectură ca un adevărat festin.

Marian Coman nu e doar editorul care se îngrijeşte de imprintul Armada de la Nemira, ci şi scriitorul român care ştie / vrea /poate  să scrie ficţiune fantasy, thriller şi SF la fel precum oricare dintre autorii faimoşi din lume ai acestor genuri.  Cu Omuleţul din perete şi celelalte povestiri din volum îţi cam dau fiorii de rigoare, dar te şi fac să savurezi fiecare pagină a volumului.

Dacă vrei să ştii cum scrie un poet consacrat proză, citeşte cele douăzeci şi unu de texte din volumul lui Dan Pleşa. Nu, nu sunt (prea) lirice, cum te-ai aştepta. Poveştile din această carte portretizează o faună diversă exprimată în personaje individuale, cupluri, trio-uri sau chiar grupuri ce întruchipează tipare umane dintre cele mai diverse. În plus, stilurile narative sunt eclectice (ca şi cum autorul şi-ar fi spus: uite, pot să scriu şi aşa, şi altfel), ceea ce transformă cartea într-un mic “manual” de proză scurtă de studiat la cursurile de scriere creativă.

O poveste fantasy “made in Romania” cu care literatura lui Bogdan Boeru saltă la un alt nivel. Cel mai recent roman al autorului constănţean, Printre oameni şi alte fiinţe bizare, îmbină inspirat mitologia autohtonă cu temele romanului realist, investigaţia poliţistă cu SF-ul şi rezultă o carte greu de categorisit, dar uşor de etichetat: bună!

Cartea de debut a Mihaelei Buruiană este o colecţie de povestiri care te surprind prin familiaritate şi mijlocesc reîntâlnirea cu cine ai fost în copilărie şi adolescenţă. S-o citeşti este ca şi cum ţi-ai face ţie însuţi/însăţi cadoul unei călătorii în propriul trecut. Mihaela reuşeşte să pună în cuvinte inexprimabilul nostalgiei, emoţiile şi candoarea pierdută după care tânjim cu toţii.

Romanul de debut al Ioanei Unk explorează dragostea, felurile ei de a exista şi a absenta, suma de victorii şi eşecuri ale sufletului îndrăgostit, fără a cădea în clişeele specifice. Iubirea, cum o trăieşte protagonista din Sindromul picioarelor neliniştite, este o nelinişte şi o aşteptare, o permanentă oscilaţie între prezenţă şi absenţă, dorinţă şi distanţare. Imperfectă, indecisă, surprinzătoare.

Despre dragoste, memorie, doliu şi melancolia pe care o aduce singurătatea este acest mic roman al marelui Paul Auster. Bătrânul protagonist, profesorul de filosofie Seymour Baumgartner, ar putea intra în galeria de personaje sarcastice, înduioşătoare, emblematice cum au creat, de pildă, Elizabeth Strout (Olive Kitteridge) sau Fredrik Bachman (Un bătrân pe nume Ove). Dar asta ar însemna să-i punem etichete eroului lui Auster, ori asta e foarte greu, după ce ai citit cartea. Baumgartner a fost tradusă în română de Iulia Gorzo.

Până aproape de finalul cărţii Silviei Avallone înţelegi că Emilia, tânăra protagonistă, a făcut ceva, a comis o faptă teribilă, dar nu ştii exact despre ce anume e vorba. Şi până aproape de final povestea de iubire ce se înfiripă din nimic, printre ruinele unui cătun izolat din munţi, între doi tineri aflaţi de o parte şi de alta a unor tragedii, atârnă de un fir de păr. Thriller, poveste de supravieţuire, roman de dragoste şi o reflecţie teribilă asupra a ceea ce înseamnă justiţia, recompensa şi izbăvirea – toate acestea se regăsesc în Inimă neagră (traducere din italiană de Irina Pricop).

Una dintre cele mai bune ficţiuni istorice ale ultimilor ani, Babilonia reconstruieşte din mituri, legende şi imaginaţie chipul Semiramidei, împărăteasa Asiriei şi Babilonului. Precum istoria, care se plămădeşte din focurile ce dansează pe pereţi de peşteră, din cântecele în limbi uitate de demult şi din viziunile râcâite pe un pergament mucegăit de acum patru milenii, la fel e însufleţită din cuvintele Costanzei Casati şi împărăteasa despre care nu (mai) ştim nimic astăzi. Traducerea îi aparţine Laurei Karsch.

Refugiul timpului este, poate, cel mai frumos roman despre nostalgie şi despre familiaritatea înduioşătoare a propriului trecut. O invenţie destinată pacienţilor cu Alzheimer, “clinicile trecutului”, în care timpurile demult apuse sunt reînviate pentru a oferi alinare pacienţilor, începe să îi atragă şi pe oamenii sănătoşi. Toată lumea tânjeşte la această metodă magică de a evada din prezentul mohorât şi din existenţa cotidiană fără speranţă. Cartea a câştigat în 2023 prestigiosul premiu International Booker Prize. Traducere în limba română de Mariana Mangiulea Jatop.

O lecţie despre demnitate şi despre puterea nemăsurată de a face binele care le e proprie (şi) oamenilor simpli. M-a impresionat greutatea morală a acestei poveşti ce abia depăşeşte dimensiunile unei nuvele, cu care Claire Keegan a câştigat Premiul Orwell pentru proză (2022) şi inimile cititorilor. Traducerea i-o datorăm Iuliei Anania.

N-am avut răbdare şi am citit cartea în engleză înainte să apară la noi (editura Trei, trad. Alexandra Coliban). M-a fermecat meditaţia existenţială deghizată într-un thriller cu spioni pe care autoarea o pune în scenă în acest roman. Mi s-a reconfirmat că nu doar câştigătoarele din fiecare an al Premiului Booker, ci şi finalistele – precum romanul de faţă – sunt cărţi de neratat.

Ruşine mie, nu l-am cercetat pe Juan Rulfo până nu a apărut ecranizarea Netflix a senzaţionalei sale cărţi. Dar cititorul cât trăieşte şi citeşte, atâta învaţă. Am fost absolut dezarmat de stilul extrem de concis, cu propoziţii scurte pe care îţi ia trei secunde să le citeşti şi-ţi dau ore în şir de gândit, rezonându-ţi mereu şi mereu în minte. Microromanul lui Rulfo, şi Rulfo însuşi, sunt printre temeliile întregii literaturi sud-americane şi semizeilor săi literari. Ediţia românească a cărţii este tradusă de Ileana Scipione.

O luminoasă întâlnire la FILIT 2025 a fost pentru mine cea cu autorul Carlo Vecce, unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai Renaşterii, specialist în Leonardo da Vinci. Carlo Vecce a descoperit un document obscur căutând prin arhivele din Florenţa şi Veneţia şi a ales să transpună într-o ficţiune istorică povestea incredibilă a misterioasei Caterina, mama lui Leonardo da Vinci. O sărbătoare literară şi umană am trăit – şi prin lectura cărţii şi în întâlnirea cu autorul. Traducere în limba română de Oana Sălişteanu.

Lumea fraților Tate oferă o lectură inconfortabilă, dar necesară, deopotrivă pentru bărbați şi femei, tineri şi adulți, părinți care cresc generațiile ce vin. Psihologii, antropologii şi sociologii vor avea multe de explicat despre cum social media învrăjbesc etnii, clase sociale, distorsionează generații şi, mai nou, sexe.  Dar investigația aceasta e o incursiune năucitoare, la cald, în realitatea unei „bule” sociale enorme, pe cale să explodeze, despre care unii dintre noi nici nu ştiam până ce nu i-am văzut pe frații Tate la DIICOT.

Un boţ de femeie şi un munte de curaj este jurnalista Maria Ressa, câştigătoarea Premiului Nobel pentru Pace, pentru lupta ei neobosită împotriva corupţiei din ţara natală, Filipine. Memoir emoţionant, dar şi manual de luptat cu demonii, Cum să înfrunţi un dictator (traducere de Mona Dîrţu) este o minunată victorie editorială a ZYX Books (urmăriţi-le titlurile, sunt unul şi unul) şi o reamintire a faptului că e extrem de important să susţinem jurnaliştii independenţi (cum sunt cei de la Recorder, Snoop, PressOne, RISE Project şi alţii), ultima noastră redută împotriva minciunii şi manipulării generalizate.

Am crezut, am simţit că am aflat adevărul. Nu sunt 100% sigur nici acum, dar. Între momentul apariţiei acestei cărţi, lecturii, recenziei şi momentul actual, s-a produs un eveniment ce se va dovedi decisiv pentru a reuşi să concluzionăm – legal, moral, existential – asupra Revoluţiei Române din decembrie 1989: a murit Ion Iliescu. Moartea fostului lider comunist, fesenist, pedeserist si pesedist deschide calea pentru ca rechizitoriul Revoluţiei – aşa cum ni-l prezintă procurorul care s-a ocupat de dosar, autorul acestei cărţi, să reinter în instanţă. Vrei să ştii de ce?

Sunt poate 2-3 cărţi pe care trebuie să le citeşti pentru a înţelege instalarea, modul de operare, declinul şi căderea comunismului în lume. Cartea lui Stelian Tănase – un efort dintre cele mai lăudabil – este una dintre ele. Nu neapărat o lectură de popularizare, ci mai degrabă un volum pentru cititori avizaţi, volumul mi-a umplut goluri de informaţie şi mi-a dat o perspectivă a regimurilor comuniste în stadiu terminal peste tot în Europa.

Sar un pic la dezvoltare personală deoarece cartea lui Mel Robbins, bestseller absolut pe Amazon, prezintă nişte idei interesante despre unde şi cum ar trebui să ne concentrăm timpul şi energia emoţională (care nu ne prisosesc deloc). Nevoia aproape traumatică de control este unul dintre cele mai cronofage şi distructive obiceiuri, iar autoarea ne arată multiple metode de a ne concentra pe ce contează cu adevărat.

Nu sunt sigur. Cartea asta se încadrează la ficţiune sau la nonficţiune? Virginia Woolf sugera că dacă femeile ar scrie fără teamă şi cenzură, literatura lumii ar arăta complet diferit. Apoi, cu vreo cincizeci de ani în urmă, Nancy Friday a adunat în volumul My Secret Garden (ediţia românească de la Trei din 2008 e demult epuizată) fantasmele erotice reale ale femeilor din secolul XX. Acum, Gillian Anderson a fost destinatara a sute de mărturii – care mai de care mai colorate – ale femeilor secolului nostru. Cel puţin interesant, dacă mă întrebi pe mine.  Dar mai bine nu mă întreba, ci:

Aşa arată un volum care exprimă o parte din conştiinţa umanităţii. O declaraţie de dragoste pentru Tasmania, insula natală, pentru părinţi, o rememorare a traumelor războiului, o mărturie a supravieţuitorilor şi un act de excelenţă literară este acest volum al lui Richard Flanagan. Când voi apuca să-i scriu recenzia, trebuie să mă hotărăsc la care dintre cele o sută de citate absolut memorabile din carte să renunţ. Şi nu pot.