Un loc întunecat, de VS Naipaul este o carte de patru sute de pagini care are în realitate peste o mie. Este prima mea întâlnire cu autorul britanic de origine trinidad – indiană, laureat Nobel pentru literatură, și mă declar înmărmurită. Un loc întunecat, printre primele volume ce deschid noua colecție Anansi – Port Royal, este o carte crudă, incisivă, dificil de încadrat într-un gen, care, plecând de la premisa călătoriei în India, face un portret de țară cum sunt puține în literatura (de gen a) lumii.

Și George Orwell a scris urât despre propria țară. Și John Steinbeck, alt laureat Nobel a fost hulit la vremea lui, fiindcă “năruise visul american”. Amândoi au scris în ficțiune adevărul despre oamenii striviți de politici și politicieni, dar parcă la ei, tonul era mai cumpătat, mai blând. Diferența semnificativă între ei este că Orwell și Steinbeck au trăit mare parte din viață în Anglia, respectiv SUA, pe care le iubeau, deci se puteau considera îndreptățiți să-și critice propria lume, în vreme ce Naipaul a fost, din perspectiva indienilor, un alienat*, un străin de propriile origini care i-a forțat să se privească din afară și i-a judecat, fără emoții și menajamente.

“Un loc întunecat”, VS Naipaul – hibrid de jurnal cu eseu

Ceea ce inițial surprinde cititorul, combinația stranie de genuri, ajunge în scurtă vreme să-l prindă în mrejele unei bijuterii literare care dezvăluie India așa cum este, dincolo de imageria lirică și onirică care-o aureolează. India de la firul ierbii – respectiv văzută printre gleznele celor care pedalează la ricșă (nicio deosebire acolo între om și vită). India despuiată de fanteziile călătorilor și scriitorilor – străini sau localnici.

Perspectiva detașată a autorului este posibilă datorită istoriei sale personale. S-a născut în Trinidad, unde s-a și maturizat, apoi a plecat la studii și a trăit o vreme în Anglia, iar în anii ‘70 a călătorit în India și a pus pe hârtie ce este ea pentru oamenii care trăiesc acolo patru anotimpuri din patru (neoficial șase), nu doar în vacanțe sau călătorii de regăsire a sinelui atent curatoriate de ghizi abili și îndrumători și mai. În comparație și în contradicție cu opinia majorității.  India e o țară cam săracă, care compensează printr-o bogată spiritualitate.

Nu asta este India, ci “un loc întunecat” scrie în memoriile sale VS Naipaul, demonstrându-și (ipo)teza cu sute de pagini, a căror densitate poate fi comparată cu cea a populației indiene (1 miliard și jumătate de oameni). Literatura sa este atât de grea! Nu din cauza unui stil pretențios ori anevoios, ci grea de sensuri, de imagini ale realității neprelucrate, de corelații și poezie, încât o pagină ajunge să cântărească, la final, cât trei. Romancierul combină povestirea cu jurnalul de călătorie și eseul într-o narațiune care șochează prin profunzimea analizei sociologice, istorice și a istoriei literaturii despre India.

Mie mi-a fost greu să recunosc India pe o știm, lucrând șase ani pentru Ambasada Indiei. Îmi sunt familiare gândirea indienilor și viziunea lor despre viață destin și pentru că am petrecut în New Delhi aproape două luni, la un curs sponsorizat de guvernul indian (există și azi programul ITEC, puteți aplica la ambasadă). Astfel, credeam, de la înălțimea celor treizeci de ani ai mei, că mi-am făcut o imagine realistă despre “țara agoniei și extazului” – obișnuiam s-o descriu, despre cum e viața în India pentru cetățenii ei vs. pentru turiști. 

Pentru că nu m-a interesat niciodată să bifez obiective turistice, ci să cunosc oamenii și cultura, în ciuda avertismentelor de la plecare – despre siguranța femeilor albe, m-am plimbat aproape zilnic relativ departe de hotelul de trei stele în care locuiam. Deși nu m-am aventurat, la distanțe mai mari de una singură, am explorat zone din capitala indiană pe care turiștii cel mai probabil nu le văd sau dacă le observă fugitiv, preferă să le accepte ca atare și să-și vadă de drum. Tot așa cum fac localnicii – ne povestește Naipaul.

Faptele istorice nu fuseseră suprimate. Fuseseră acceptate și ignorate. Abia ajuns în India am înțeles că asta era o trăsătură a retractilității indienilor, a abilității lor de a nu vedea, pur și simplu, ceea ce era evident: pentru alții, ar fi fost temelia nevrozelor, dar pentru ei făcea doar parte dintr-o filozofie mai largă a disperării, ducând la pasivitate, detașare, resemnare.

Sau, în alt pasaj, despre o masă luată cu localnicii în Cașmir, pe jos, mâncând fără tacâmuri și șervete:

Întâlnirea făcuse mai mult decât să aducă la suprafață o amintire din copilărie; trezise o conștiință revolută. că mâncarea trebuia servită după anumită tipicuri stricte, pe care le-am înțeles imediat. Tot așa am înțeles și amestecul de rigoare și mizerie, nepăsarea ostentativă cu care pâinea și cartofii fuseseră trântiți în palme.

Pe deoparte, era vorba de un soi de ascetism întors care avea darul de a spori o plăcere necesară; pe de altă parte, era vorba de certitudinea, izvorâtă din sărăcia de mijloace a unei societăți rurale ori poate din religie, că o etichetă foarte elaborată era pretențioasă, absurdă și nu servea la nimic.”

Un loc întunecat se deschide cu o prefață semnată de scriitor – importantă pentru înțelegerea cărții, urmată de note de călătorie, ale primelor contacte cu India nevăzută în literatură – și pentru că este o Indie veche de peste jumătate de secol. Sărăcie extremă, reguli birocratice absurde, incompetența statului în fața celor mai minore probleme ale cetățenilor, profunda injustiție socială, dificultatea majorității populației de a trăi o viață demnă și măcar semidecentă, o religie care fascinează, dar care deopotrivă prescrie destine – și azi, prin instituția castelor.

Cartea lui Naipaul este, înainte de orice, un important manual neconvențional de istorie a Indiei, o țară cuprinsă între pagini ca o insectă în chihlimbar – incapabilă să se apere, să se împotrivească, să se justifice sau să scape din ipostaza în care a fost imortalizată pentru totdeauna. Scriitorul este neîndurător în relatările sale care nu ocolesc și nu preschimbă de dragul literaturii niciuna dintre realitățile și personajele crude întâlnite în călătoria prin Hindustan.

Titlul original al cărții, în engleză este “An area of darkness” (O zonă întunecată). Intenția fiind poate de a sublinia fie că o asemenea structură națională nu poate fi considerată un stat deplin, fie că oamenii și situațiile despre care se vorbește în carte provin dintr-o zonă pe care locuitorii Indiei preferă să o treacă cu vederea. Să o îngroape în tăceri, în zona oarbă.

O bună parte din volum constă în povești reale ale unor indieni, născuți și crescuți în India sau expați ai țării de origine – cum este și Naipaul, uneori, dar nu neapărat moralizatoare, dar care alimentează un portret indian cât mai cuprinzător. Aș reaminti și sublinia că India nu este o țară, ci un veritabil subcontinent, un conglomerat de populații diferite, împărțit în infraculturi care, deși se pot asemăna, se disting prin dialect, religie, obiceiuri etc. Indienii din nord nu se înțeleg – la propriu – cu cei din sud. În India se vorbesc 22 limbi oficiale, printre care Hindi, sanscrită, tamil sau bengaleză și peste 100 de alte limbi, iar dialectele locale depășesc 1500.

PROMOȚIILE ZILEI
	Până la – 80%
	Winter Sales -90% reducere
	TOP 30 de cărți ale anului 2025
	-75% Zilele cărților deschise
	Raftul prețurilor prietenoase
	-85% Târgul devoratorilor de cărți
	-20% Cărți în ediții de colecție

O frescă social – culturală răvășitoare

Istoriile și mărturisirile adunate laolaltă de VS Naipaul reflectă mentalitatea și atitudinea indienilor față de muncă, eșec și succes profesional, dragoste, familie, căsătorie, destin, spiritualitate și alte teme importante ale societății. Aceste povești, secondate de / combinate cu eseurile creează o frescă deopotrivă uluitoare și teribilă a unei societăți incapabile, notează autorul, să-și interiorizeze învățăturile celui mai cunoscut lider spiritual – Mahatma Gandhi.

Multe dintre observațiile scriitorului și pasajele eseistice din volum analizează în profunzime statutul de colonie britanică al Indiei și moștenirea culturală lăsată de sutele de ani de dominație – inclusiv în literatura britanică și nu numai care anglicizează textura locală. Dar moștenire nu este cuvântul potrivit în context, ci mai curând “traumă”, căci din dorința de a se ridica la nivelul stăpânitorilor, indienii au sfârșit prin a-și mutila limba, cultura și identitatea națională. Englezii nu se lasă mai prejos și prezintă lumii, în scrierile lor, o Indie ireală, un chip amestecat cu propria imagine idealizată.

Anglia din epoca stăpânirii britanice asupra Indiei era altceva. Ea încă dăinuia (n.r. în India). Dăinuia în împărțirea orașelor în “cantonamente”, “perimetre restricționate civililor” și bazaruri. Dăinuia în popotele ofițerilor, în argintăria atât de des oferită, lustruită și etalată cu atâta respect, în uniforme, mustăți, bastoane, ticuri și jargon. Dăinuia în administrația districtuală, în scrisul de mână, îngrijit și tot mai șters, al acelor acorduri care, laolaltă, alcătuiesc registrul cadastral al unui întreg continent: sugerând zile nesfârșite de umblat călare în soare, cu mulți servitori, dar puțin confort autentic și seri de eforturi răbdătoare. Era o Anglie mai viguroasă decât și-ar fi putut închipui cineva din Trinidad. Era mai grandioasă, mai creativă și mai vulgară.

Și totuși, nu mă convingea. Niciodată nu mă convinsese la Kipling sau la alți scriitori; și nu mă convingea nici acum. Să fi fost amestecul de Anglia și India? Să fi fost prejudecățile mele de vorbitor de engleză crescut în Trinidadul colonial și americanizat – oare erau ele cele care mă împiedicau să accept ca reală această impunere, aparent fără competiție, a unei culturi asupra alteia?

Mi-a lipsit, în scriitura lui VS Naipaul mai multă empatie pentru cei care, până la urmă și în fond, sunt semenii lui. Dar el refuză să se asemene cu indianul oarecare, ci alege dintre ei unul care i se pare mai evoluat, mai destoinic, cu mai multe șanse să-și depășească condiția. Indianul Sikh, un călător pe care îl întâlnește în tren, despre care scrie:

Îmi arătă un articol despre echipa Indiana de la Jocurile asiatice de la Jakarta. Aproape toți erau sikhi. Arătau straniu fără turbane și cu pletele strânse și legate cu o panglică.

– Echipa “indiană”! Ziceți-mi și mie cum o să se descurce țara asta fără noi. Fără noi, pakistanezii ar putea să intre fără nicio problemă. Dați-mi o divizie de sikh, una singură, și curăț toată țara asta nenorocită. Credeți că poate să ne oprească vreunul dintre nemernicii ăștia?

[…]

Sikhul m-a ajutat cu bagajele. Eram recunoscător pentru prezență, pentru vigoarea lui de om întreg. Făcuserăm deja schimb de adrese și stabiliserăm unde și când aveam să ne revedem.

Un loc întunecat e o carte care nu face concesii, nici celor pe care-i vizează, iar cititorilor nici atât, pentru că scopul ei declarat nu e literatura, ci reportajul. Este un denunț al caracterului Indiei postcoloniale, asemănător cu un audit extern, din care ieși inevitabil cu inima frântă și cu o imagine alterată – despre India și Anglia deopotrivă, căci ele sunt indiscernabile în identitatea modernă a țării “atât de mizerabile încât trebuia cucerită”.

*Alien este latinescul pentru “străin”, folosit aici cu sens de înstrăinat.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

GAUDEAMUS Noutățile Editura Trei și Anansi. World Fiction la târgul de iarnă

ANIVERSARE John Steinbeck, scriitorul care a năruit visul american

RECENZIE Ministerul fericirii supreme, Arundhati Roy. India, între agonie și extaz