Nu pot să vorbesc altfel despre “Romeria”, decât invocând gecile de blugi, părul lung și libertatea anilor ‘80 a căror atmosferă, lumină de aur și culoare sunt replicate grozav în acest film de autor al Carlei Simon. Povestea unei fete orfane ce pleacă pe urmele părinților pierduți, având ca ghid jurnalul mamei. Decizia Marinei de a vizita familia de origine a tatălui ei nu este una matură, ci forțată de nevoia de a trece un nume patern pe certificatul de naștere – birocrație obligatorie pentru facultate.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Cine au fost părinții noștri pe când nu erau decât copiii cuiva?
Inspirată ideea de a-i “da” protagonistei pe mână o cameră de filmat, cu care încearcă să captureze crâmpeie (ceva memorabil) din realitatea pe care părinții ei au trăit-o cu ani în urmă, în acest loc învăluit de mister și înconjurat de ocean în care au crescut, Vigo. Un loc cu oameni străini, pe care Marina încearcă să-i cunoască și cucerească – la fel ca mama și tatăl ei, mai demult. Nu asta facem toți, în timpul invincibilității noastre, încercăm să cucerim totul și pe toți? Să sfidăm totul și pe toți? Să destituim trecutul și să instaurăm o viață nouă și strălucitoare (și o moarte pe măsură)?
Tehnica asta, a camerei – martor, contribuie mult la crearea atmosferei de film vechi. Fata are un aparat oarecare, prin care vedem prezentul ca printr-o lentilă magică, una ce-ți permite să rupi hârtia timpului și să vezi altcândva. Sunt câteva cadre atât de frumoase prin simplitatea lor și printr-o sălbăticie aparentă a locurilor, încât continuă să-mi stăruie și azi în minte, de parcă aș fi fost eu însămi acolo.
Mi-a plăcut mult Marina, interpretată impecabil de Llúcia Garcia, care deși este foarte tânără, are o siguranță și o răbdare care nu-i caracterizează pe tineri. Seamănă mai degrabă cu un arheolog, decât cu o adolescentă care caută să-și recupereze identitatea, prin felul în care îi ascultă, îi iscodește cu dibăcie și îi acceptă pe membrii familiei tatălui ei, fiecare cu propria poveste – despre sine și despre părinții Marinei, relațiile cu ei și dintre ei. Are o integritate și o demnitate care te fac să-i vezi cu ochii minții, prin ochii ei, pe acești părinți tineri și rebeli, frumoșii nebuni ai anilor ‘80, care n-au știut și / sau n-au putut să aleagă viața.
Cu multă finețe și tact sunt evidențiate, prin documentarea semi-naivă, dar în fapt foarte abilă, a Marinei, diferențele dintre imaginea mai mereu idealizată a părinților morți prea devreme – chipuri frumoase din fotografii aproape șterse de timp, recompuse fragmentar din poveștile altora – și cine trebuie să fi fost ei în realitate.
Deși accentul nu cade neapărat pe contextul social, “Romeria” vorbește limpede despre o generație pierdută a Spaniei (dar nu numai), pentru care ajutorul medical (și sufletesc), nu a venit la timp. Sunt tulburătoare scenele în care Carla Simon ne arată cât de rupți de propriii copii erau părinții acelor vremuri (bunicii Marinei), cât de puțin dornici să-i accepte ca diferiți de ei înșiși, să-i cunoască, să le stea alături în momente grele, să fie realmente familia de care aveau nevoie. O (anti)metodă care funcționează perfect pentru ei este îngroparea adevărului despre cauzele colapsului și morții fiului, sub un păienjeniș de minciuni, afirmații lipsite de substanță, mitologie de familie.
Un film dulce și amar despre o lume care s-a stins, în liniște și izolare, departe de ochii lumii, pentru ca aproape nimeni nu avea pe atunci curajul și nevoia irepresibilă să vorbească deschis despre boli incurabile, dependență, eșec, neputință.
“Romeria” e adus în cinematografele românești de Bad Unicorn, companie distinsă cu titlul “distribuitorul european al anului” la festivalul Berlinale, pentru eforturile neobosite, creative, de a face filmele de cinema european de primă mână să circule și la noi. Datorită lor, am văzut recent pe marile ecrane Valoare sentimentală, Zona de interes sau Zile perfecte.
“Romeria” intră în cinematografe vineri, 20 februarie 2026.
Recomandare de carte
Demon Copperhead este un David Copperfield de secol 21. Odă adusă marginalizatului, fermierului sărac de la poalele munților Apalași, eternului redneck de care râde toată lumea de la oraș. Dar mai ales un exercițiu emoționant de empatie pentru cei orfani și cei abandonați. În cuvintele autoarei:
„Pentru copiii care se trezesc flămânzi în fiecare dimineață în locurile acelea întunecate, cei ale căror familii au căzut pradă sărăciei și analgezicelor, ale căror asistenți sociali continuă să le piardă dosarele; cei care se simt invizibili sau și-ar dori să fie; cartea asta e pentru voi.”
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP 15 cărți de dragoste, pentru cititorii care preferă poveștile cu miez.
Descoperă mai multe la rasfoiala.com
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
