rasfoiala.com

“Zile perfecte” nu este un film. Este o meditație despre simplitatea pierdută a vieții și cel mai reverențios elogiu adus lecturii, din cinematografia contemporană. Te înmărmurește în fotoliul sălii de cinema.

Primele zece minute se repetă iar și iar pe aproape toată durata filmului, într-o succesiune adesea identică de cadre, de zile. Zile Perfecte. Deși gesturile protagonistului, Hirayama, sunt aceleași, reluate cu o precizie maniacală, fiecare zi are un cer doar al ei, păsările și umbrele ei, tristețile și neprevăzutul. Oamenii de ieri nu sunt cei de azi, cum nici tu nu mai ești egal cu tine.

“privește cerul”

Am uitat să trăim simplu. Simplitatea este ceva urât, o vechitură indezirabilă, din altă viață, un rest al săracilor, al celor cu “posibilități limitate”. A fost înlocuită, populată cu mii de obiecte și obiecte ale obiectelor, iar noi suntem slujbași ai lucrurilor, muncind orbește să acumulăm mai mult și mai multe. Rupți de noi înșine, de nevoile elementare (de pauză, de natură, de coerență) ale minților noastre, am ajuns aproape surzi la chemările și tânguirea lor. Suntem captivi într-o vrajă capitalistă care ne învață că, dacă ne îngrijim trupurile și le arătăm lumii “amenajate”, renovate și împodobite exemplar, câștigăm. Ce?

Fără obiectele din jur, ne simțim despuiați, nesiguri și debusolați. Nu mai știm cum ar fi posibil să trăim fără ele, să trăim ziua, nu ideea despre cum arată “o zi bună” pe care ne-au băgat-o în cap cei 29461541940 de producători de obiecte care nu pot trăi fără banii noștri.

(Atenție spoiler!)

Spre deosebire de noi, sau de cei mai mulți dintre noi, Hirayama, protagonistul din Zile Perfecte își vede de viață fără să permită foamei de obiecte, de experiențe, de informație, foamei insațiabile de nou, de altfel și de altceva să-l tulbure. Nu posedă obiecte prea multe – doar strictul necesare, chiar mai puțin, în unele cazuri – și nici nu se pre-ocupă de ele. Preferă plantele. De ele se ocupă.

Hirayama este un bărbat singur din Tokyo, care își împarte zilele între muncă și pasiunile lui, între garsoniera de câțiva metri și toaletele publice în care lucrează. Se trezește zilnic la aceeași oră, după sunetul măturii care curăță strada. Iese din casă și se uită nu la ceas, nu după mașină, nu la “outfitul”lui, ci la cer. Privește cerul mulțumit că cerul e la locul lui, că el e la locul lui de sub cer. E mulțumit, chiar și dacă plouă. E enervant de mulțumit și, simultan, n-ai cum să nu recunoști, e cât se poate de rezonabil. Ploaia este esențială pentru viață, deci pentru fiecare dintre noi, și atunci de ce te-ar nemulțumi? (Noi când și de ce am încetat să rezonăm cu cerul?)

Merge la lucru și curăță pișoarele cu o dedicație care te lasă perplex și nedumerit, își ia prânzul nesofisticat în parc, unde fotografiază obsesiv copacii, citește, apoi se culcă sub luminile turnului Skytree, cea mai înaltă structură din Tokyo. Visează umbre liniștitoare, ape line.
Se trezește și o ia de la capăt. Lumea lui e formată din lucrurile și bucuriile mici despre care noi aproape am uitat că există. Iar dacă nu am uitat, când dăm peste ele, ne uităm ca la niște bizarerii. Nu mai știm să le folosim.

Nu mai știm să folosim cerul și copacii.
Apa și vecinătatea unui om.

Hirayama crede că Spotify e un magazin și că este ok să se joace jocuri ale copilăriei cu un bărbat pe care abia l-a cunoscut, noaptea, la malul apei. Citește zi de zi. Aproape Toată Lumea citește în filmul lui Wenders. De fapt, în jur de o cincime din film se petrece cu cartea în mână. Ca și cum cititul este esențial pentru om. Pentru că este, dar e și el, un obicei uitat în debaraua veche (de cei mulți), înlocuit de zgomot, violență grafică, alcool prea mult, obiecte ale plăcerii.

Nu există foarte multe filme contemporane* în care lectura este, ea însăși, un personaj, ca în Zile perfecte. Probabil sunt o sută de cadre cu cărți și lectură. Minunate toate. Ca cititor, e ca și cum te-ai uita la filmul vieții tale.

Kōji Yakusho, actorul principal, este… dincolo de orice adjectiv. Are pe față, aproape pe toată durata filmului, o expresie de călugăr budist, de seninătate amestecată cu o curiozitate bucuroasă, copilărească. Îți vine să-l duci acasă, ca să te poți uita la el din când în când, să-ți reamintești singurul dicton relevant, cel scris cu caligrafie de copil pe zidurile prăfuite ale orașului:

privește cerul

O parte dintre spectatori au ațipit, de câteva ori la rând, “de plictiseală”, mărturiseau amuzați la ieșirea din sală. Nu cred. Nu te poți plictisi două ore, în cea mai deplină liniște și cumințenie. Un film care te plictisește, te scoate din sărite și din sală, te face să cârcotești la un moment dat.
Cred că au adormit pentru că Wenders și Yakusho i-au hipnotizat.

E atâta liniște, calm și frumusețe în Zile perfecte, încât te decuplează de la orice sursă de stres. Nu mi s-a mai întâmplat la cinema să simt cum corpul mi se destinde și relaxează complet, ca ieri. Am căscat și eu, de multe ori, nu de plictis, ci pentru că, în sfârșit, mintea mea nu mai căuta nimic. Nimic – nimic.
Doar torcea.

Iar coloana sonoră este o călătorie de vis prin arhiva celor mai longevive hituri americane este. Așa cum ar fi de așteptat pentru un film despre care eu nu pot pricepe omenește cum a fost posibil să nu ia Palme d’Or. Este o splendoare!

Mergeți să-l vedeți.
Bucurați-vă de fiecare minut.
E o experiență irepetabilă.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FILM Propunerea Japoniei la Oscar, “Zile perfecte”, “un poem extraordinar de subtil și frumos”, la cinema

CINEMA Emma Stone, Mark Ruffalo și Willem Dafoe în “Sărmane creaturi”, după un roman de Alasdair Gray. În curând în cinema.

NETFLIX “Lasă lumea în urmă”, cu Julia Roberts și Ethan Hawke, adaptare după un roman de Rumaan Alam