rasfoiala.com

Trei adaptări pentru marele ecran ale unor romane contemporane, “Hamnet” de Maggie O’Farrell și O bătălie după alta de Thomas Pynchon, dar și după un clasic al literaturii engleze și părintele genului horror – “Frankenstein”, de Mary Shelley, s-au impus în fața competiției deloc neglijabile ieri la premiile Academiei britanice de film, BAFTA.

“Hamnet” – spectacolul intimității durerii

Hamnet face dintr-un episod obscur din istoria literaturii – moartea fiului lui Shakespeare – o experiență aproape tactilă, construită din nonverbal, tăceri și detalii ale vieții domestice care capătă, încet, forța unei tragedii clasice. Punctul forte al filmului este felul în care traduce durerea în limbaj vizual fără să o reducă la melodramă.

Actorii principali contribuie magistral la crearea acestei atmosfere de epocă: Jessie Buckley (Agnes), Paul Mescal (William), alături de Emily Watson, Joe Alwyn și Noah Jupe în roluri secundare, într-un film ca o cameră de ecou pentru o familie lovită de cea mai dureroasă dintre pierderile omenești, cea a unui copil.

La BAFTA Film Awards 2026, Hamnet a câștigat cel mai remarcabil film britanic și cea mai bună actriță într-un rol principal – Jessie Buckley.

Cartea care a inspirat filmul

Filmul este inspirat de romanul „Hamnet” al lui Maggie O’Farrell, o ficțiune literară care reimaginează viața de familie a lui Shakespeare, punând accentul pe mamă și pe copii. Cartea a fost iubită tocmai pentru felul în care amestecă documentul istoric cu imaginația: o lume rurală, mirosuri, plante, boli, superstiții — și o suferință inimaginabilă, care devine combustibilul unei capodopere.

Ecranizarea păstrează miza, arătând ce se întâmplă cu oamenii din culisele artei, atunci când viața le intră în casă intempestiv și le ia ce au mai de preț.

“O luptă după alta” — forța revoltei, ironia lucidă

Într-un an plin de cinema cu mesaj profund, O luptă după alta (One Battle After Another) a reușit combinația perfectă și a plecat acasă cu șase premii: Cel mai bun film, cel mai bun regizor– Paul Thomas Anderson, cel mai bun actor în rol secundar – Sean Penn, cea mai bună cinematografie și cel mai bun montaj.

O bătălie după alta e un paradox perfect: un film care vorbește despre politică, putere și traumă istorică, cu viteză narativă și cu o ironie mușcătoare ,care îl fac să pară deopotrivă show pentru mase și eseu. Distribuția e remarcabilă, cu Leonardo DiCaprio, Sean Penn, Benicio del Toro, Regina Hall, Teyana Taylor și Chase Infiniti.

Forța cinematică a filmului stă în combinația (rară) dintre cinema de autor și thriller: filmul are tensiune, umor negru și secvențe de acțiune, dar în spate se simte mereu mâna unui regizor care știe să întrebe: ce rămâne din idealuri după ce trece moda?

Personajele trăiesc cu rămășițe de entuziasm, vină, nostalgie, iar lumea „de după” — lumea pragmatică, cinică, instituțională — nu are prea mult să le ofere. Din această fricțiune se naște energia filmului, iar ea explică și de ce BAFTA a recompensat acele zone unde excelează: regie, scenariu adaptat, montaj și imagine.

Cartea care a inspirat filmul

Filmul este descris ca fiind inspirat de romanul „Vineland” (1990) al lui Thomas Pynchon.

„Vineland” e o carte despre inerția istorică a Americii: ce se întâmplă cu radicalii anilor ’60 când se trezesc într-o lume a anilor ’80, în care idealurile par înlocuite de marketing, supraveghere și normalitate de fațadă. Pynchon scrie fragmentar, satiric, dens, plin de cultură pop, paranoia și melancolie politică — iar o adaptare „fidelă” ar fi aproape imposibilă.

Filmul funcționează mai degrabă ca o reinterpretare liberă: folosește ADN-ul cărții – temele deziluziei și controlului, energia contraculturii, ironia amară și le transformă într-o poveste cinematografică cu nerv.

Frankenstein — goticul ca meșteșug, monstruosul ca oglindă

Dacă primele două filme își construiesc forța din intimitate (în Hamnet) și din cinismul energic al lumii publice (în O luptă după alta), Frankenstein își câștigă locul prin măiestria vizuală. În varianta lui Guillermo del Toro, goticul nu e decor, ci limbaj. Iar „monstrul” nu e doar un personaj, ci o provocare la o discuție despre morală.

Actorii principali care au transformat Frankenstein într-un succes de cinema sunt Oscar Isaac (Victor Frankenstein), Jacob Elordi (Creatura), cu Mia Goth și Christoph Waltz în rolurile mai importante.

Filmul transformă groaza în arhitectură emoțională. Del Toro e celebru pentru felul în care tratează monștrii ca pe ființe rănite, iar oamenii normali ca pe potențiali prădători. În Frankenstein, această perspectivă se simte în întreaga cinematografie: costumele, machiajul, spațiile, lumina — toate construiesc ideea că monstruosul nu e un accident natural, ci uneori rezultatul orgoliului uman.

Faptul că filmul a fost premiat pentru costume, machiaj și design de producție nu e o recompensă „de consolare”, ci recunoașterea că povestea convinge prin materiale, scenografii și corpurile reinventate prin meșteșug. E genul de cinema în care emoția apare nu doar din dialog și poveste, ci și prin estetica urâtului, din geometria scenelor sau obiecte ce par să aibă o istorie proprie.

Cartea care a inspirat filmul

Sursa e una dintre pietrele de temelie ale literaturii moderne, romanul „Frankenstein; or, The Modern Prometheus” (1818) de Mary Shelley.

Ce e important la roman și merită ținut minte e că nu e, în esență, o doar povestea pe care ai mai văzut-o despre monstruozitate, ci despre responsabilitate: Ce îi datorează creatorul creației? Unde se termină ambiția și unde începe cruzimea? Shelley scrie despre știință, singurătate, respingere și nevoia disperată de iubire — iar monstrul devine oglinda în care se vede, supradimensionat, egoismul.

Gen: Ficțiune
Autoare: Mary Shelly 
Traducător: Andrei Covaciu
Editura: Nemira
Colecția: Nemira Fiction
An apariție: 2025
Editie: Necartonata 
Format: 200 x 130 mm 
Nr. pagini: 240

Cele trei filme arată trei moduri complet diferite în care literatura poate deveni cinema de excepție. Hamnet transformă durerea și doliul în artă și convingere prin interpretare și identitate culturală. O luptă după alta demonstrează cum o carte „greu de ecranizat” poate inspira un film care domină prin regie și cinematografie de geniu, adjudecându-și cele mai mari trofee. Frankenstein dovedește că uneori povestea se spune cel mai de impact prin meșteșugul imaginii – atunci când costumele, machiajul și spațiul însuși se completează și susțin reciproc, transformându-se în emoție.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 37 cele mai citite distopii din literatura universală

RECENZIE Hamnet, Maggie O’Farrell. Despre maternitate și puterile ei supranaturale.

OSCAR Filmele bazate pe cărți nominalizate la ediția 2023