Road-trip, copilărie, familie destrămată

Există autori care reușesc să creeze personaje atât de puternice, de bine construite, încât ele ocupă întreaga carte, așa cum e fetița din “Ilaria sau drumul spre nesupunere”, de Gabriella Zalapì. Ilaria e o astfel de eroină, care ne spune cu candoare și fără drame porazite, o poveste tulburătoare din trecutul ei. Ea are calitatea unui corp ceresc dominant, în jurul căruia toate celelalte planete doar orbitează, incapabile să ocupe vreodată poziția centrală.

Ilaria, captivitatea lumii crude a adulților

I-am spus de la bun început “Cartea Ilariei”, căci vocea pe care scriitoarea o cristalizează perfect în microroman este limpede și cuceritoare. Te acaparează datorită detașării personajului de realitatea nu tocmai blândă din jur. O astfel de perspectivă este posibilă și constantă, de regulă, în două etape ale vieții, la începutul și la sfârșitul ei. Remarcabil este aici talentul autoarei de a transfera în ficțiune această stare de grație – copilăria, în care percepția lumii nu este încă alterată de forța deformatoare a adjectivelor obligatorii la maturitate (“Lumea e Cutare și Cutare”).

Unul dintre personajele cărții, îngemănat cu Ilaria, este copilăria, vremea în care nu știm prea multe și deci nu ne batem capul inutil, nici măcar cu evenimentele grave care (ni) se întâmplă. La această vârstă o cunoaștem pe mica și curajaosa Ilaria, captivă într-o călătorie de durată și neplanificată, care-i va frânge pubertatea în două etape – cea care precedă și cea care urmează despărțirii părinților ei. Tatăl, un tip boem, carismatic și coleric, fatalmente îndrăgostit de femeia care nu-l mai dorește, ia decizia radicală de a folosi unul dintre copiii, pe Ilaria, ca monedă de schimb pentru repararea relației. (Poate dacă și-ar fi notat acest plan și obiectivul lui – repararea relației – în loc să-l pună direct în practică impulsiv și emoțional, ar fi văzut contradicția, ar fi priceput cât de absurdă și aproape ridicolă este asocierea răpire (din) iubire.

Cam atât, în rezumat despre Ilaria, căci nefiind o poveste amplă, să descriu în detaliu peripețiile sau opririle mereu neașteptate și adesea nedorite de pe drumul celor doi către o destinație necunoscută nici măcar de adultul de la volanul mașinii și al vieții lor, ar însemna să stric plăcerea de a descoperi și voi, pe cont propriu o poveste unică despre cum se vede și se simte un divorț din lumea lăuntrică a unui copil, incapabil să recunoască, deslușească sau respingă abuzurile adulților.

O întrebare care te bruiază în timp ce citești ce se întâmplă cu Ilaria este: De ce nu se împotrivește, de ce nu cere să revină acasă și nu-i spune tatălui ei în general ce vrea și ce simte? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de dureros. Copiii își trăiesc viețile mititele cu impresia și convingerea că părinții lor, adulții care-i cresc și le poartă de grijă, iau cele mai bune decizii pentru ei. De aceea, nici măcar atunci când suferă din cauza lor pe termen lung, nu-i contestă și nu li se împotrivesc. Nu-i destituie din rolurile lor guvernante pe cei care au încetat, între timp, să mai ia cele mai bune decizii pentru ei.

PROMOȚIILE ZILEI
	Zilele Bookzone – 40%
	Transport gratuit la Noutăți
	Chilipir de primăvară – 50 – 80%
	-75% de Mărțișor
	Târg de mărțisoare
	Târgul devoratorilor de cărți -85%
	-25% reduceri la noutăți

Cartea Ilariei impresionează datorită unor trucuri literare care laolaltă reușesc, prin cuvinte simple și puține, să concretizeze deopotrivă o lume interioară unică, fermecătoare și pe cea enormă exterioară, în toată complexitatea ei. Primul și mai important dintre aceste intrumente literare stilul, vocea (aparent) naivă și cristalină a micii naratoare care constată și notează, fără a analiza sau acuza. O voce pe care tu cititorul, la rândul tău, n-ai îndrăzni cu niciun chip s-o contrazici sau s-o contești, căci (nu-i așa?) copiii spun fără voie adevărul. 

Apoi povestea Ilariei este presărată expresii și cuvinte italienești și deopotrivă cu câteva dintre evenimentele importante petrecute în Italia anilor 80, pe care radioul le redă în fundal, îngânat de tatăl Ilariei, un personaj efuziv care simte nevoia irepresibilă de a le arăta tuturor celor din jur că el știe totul despre totul. Cartea vibrează de viața italiană, ajungi să te simți de parcă te afli în mașină alături de cei doi, în camere de hotel, în provizoratul care vă duce într-un final până și la bunica pe care nu Italia și-o mai amintești și care repetă constant mi raccomando. Te face să simți spiritul locului și pentru că se petrece pe drumuri, e o poveste nomadă – abia aștepți să afli ce nebunie urmează mai departe!

Și în final e finalul deosebit, de la care nu mă așteptam să ofere vreo rezolvare clară, concretă a situației ingrate în care ajunge Ilaria și familia ei. Sau altfel spus, mi-a plăcut atât de mult cartea, Ilaria și Italia, încât un final deschis nu m-ar fi deranjat. Cu atât mai de impact e deznodământul atent pregătit, în care scriitoarea folosește o procedură birocratică pentru a ilustra forța devastatoare cu care deciziile adulților schimbă viețile copiilor.

Pe una dintre copertele cărții scrie că Gabriella Zalapì se inspiră în literatura ei din propria viață. Nu pot decât să sper că ea și niciun alt copil apropiat ei n-au trecut aievea printr-o astfel de experiență, care deși poate fi simultan formatoare și cvasi-aventuroasă, rămâne în esență o poveste cu învățăminte prea timpurii, traumatice aș zice, despre iubirea egoistă care-și uită sensul.

Tușa finală, care distinge încă o dată acest roman superb al maturizării nechemate de altele asemenea lui, o dă melodia cu care se termină cartea Ilariei. Caut-o și ascult-o, căci fără ea povestea e mută și neterminată.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT “Ilaria sau drumul spre nesupunere”, Gabriella Zalapi

Recenzie “Înțepătura de albină”, Paul Murray. Despre iubirea de familie care nu e familie, care nu e iubire.

ANIVERSARE John Steinbeck, scriitorul care a năruit visul american