Răsfoiți un fragment în avanpremieră din romanul Partita, de Barbara Kingsolver, proaspăt tradus de Anca Bărbulescu, în curs de apariție în colecția Fiction Connection, la editura Trei. O poveste despre ambiții zădărnicite, suferințe acumulate, speranțe renăscute și o inepuizabilă reziliență.
Livia Bohusz simte lipsa fratelui ei, Cyrus. Zdruncinată de moartea acestuia și de tăcerea sufocantă ce învăluie ferma familiei, Livia, în vârstă de unsprezece ani, nu poate decât să încerce săsupraviețuiască. Singura ei alinare: muzica, o evadare în extazul liniștitor pe care i-l oferă cântatul la pian. Și, amețitoare, promisiunea unei vieți noi pe măsura talentului ei. Partita spune povestea Liviei — o narațiune despre maturizare, dar și o analiză a speranțelor și regretelor specifice vârstei de mijloc, un roman la fel de simplu ca iubirea și dorul, la fel de emoționant, complex și rafinat ca muzica pe care o celebrează.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Fragment Partita, Anca Bărbulescu
Preludiul V
Vineri m‑am trezit cu gândul la mâinile mele. De obicei nu mă mai gândesc la ele decât dacă mă doare ceva. În fond, așa e obiceiul nerecunoscător al oamenilor, să umble cu instrumentele acestea minunate și să se aștepte să fie întotdeauna minunate. Dar eu ar trebui să‑mi fi învățat lecția. Minunile sunt și ele de mai multe feluri, iar a mea era mâna aceasta pe care o întindeam în față în lumina slabă a dimineții. Strâmbă, cu cicatrici discrete, prinsă pe dinăuntru cu piese metalice, care urlă când ies afară în zilele reci. Nu se va mai atinge niciodată de „Ondine“. Dar își poate face datoria într‑o viață de om muncitor, poate găti, poate saluta un prieten, poate demonstra tehnici pentru elevi de orice nivel. M‑am născut cu zece degete, ca majoritatea oamenilor, dar faptul că voi fi îngropată tot cu zece nu e un miracol obișnuit.
Pentru el trebuie să‑i mulțumesc lui Amadeo. Și, bineînțeles, celebrului chirurg care a dat fuga la Spitalul Universitar din Indianapolis. Nu știu cum a făcut Amadeo, dar a convins echipa de chirurgi că trebuie să fiu tratată cu o grijă deosebită, iar munca lor a depășit așteptările. Toți nervii au crescut la loc, cu excepția nodului exterior din podul palmei, care e sensibil la atingere, dar nu și la temperatură. Trebuie să fiu atentă cu el când gătesc. Câteva articulații sunt sudate în curbe largi, rigide, inclusiv tot degetul mic, care din cauza asta a rămas mai scurt. Dar distanța pe care o cuprind între vârful lui și police e neobișnuit de mare pentru o mână reconstruită: peste șaptesprezece centimetri. Cifra n‑ar însemna nimic pentru un specialist în chirurgia mâinii, poate doar dacă ar ști cât are o octavă de pian. Acolo a intervenit Amadeo.
Și acum îi trimit în fiecare an felicitări de Crăciun. Pe toți ceilalți pe care îi cunoșteam pe atunci i‑am lăsat în urmă, chiar și pe dragul de Fagot, când am închis ușa apăsat și am aruncat partea aceea din viața mea ca pe un lucru stricat, ceea ce și era. Dar cu Amadeo am păstrat legătura. A rămas în Bloomington, se bucură de pensie, și‑a pierdut soția acum câțiva ani după o boală subită, dar îl vizitează des fiicele lui, dintre care niciuna n‑a manifestat nici cel mai mic talent muzical. La început m‑am întrebat dacă nu cumva îl păstram pe Amadeo în viața mea pentru că ne cunoscuse pe mine și pe Sigurd pe când eram împreună și intram în Grego’s cu focul acela între noi. Era real, îmi spuneam eu, câtă vreme și‑l mai amintea și altcineva. Dar Amadeo probabil nu și‑l amintea. Sunt sigură că mă vedea ca pe o fată care făcuse ce fac fetele: ne îndrăgostim până peste urechi, ne alegem cu inima zdrobită, ne adunăm și jurăm că data viitoare ne vom controla mai bine inima și chiloții. Într‑o casă cu patru fiice, bănuiam că trecuse prin toate astea după un program la fel de regulat ca zilele de dus rufele la spălătorie. Îmi amintesc că odată a spus că băieții erau ca autobuzele: din oră în oră apare câte unul. Deci nu, nu era un păstrător al flăcării mele.
Amadeo a primit un telefon în toiul nopții. Putea să aștepte până dimineață cu vizita la spital. La asta s‑ar fi așteptat oricine. Doar nu‑mi era tată. Ce l‑a făcut să se ridice din pat și să‑i spună soției Mă duc acum? Un impuls. Temperatura inimii lui. La asta mă gândeam vineri de dimineață, nu doar la mâna mea. Deși am avut grijă s‑o mai admir puțin cât i‑am pregătit micul‑dejun lui Charlie, după care am spălat vasele, cât am stat la pian o oră ca să‑mi liniștesc inima și să mă pregătesc pentru ziua care mă aștepta și cât am mers cu mașina până la casa mamei să deschid plicuri, așa cum promisesem. Azi. Chiar dacă asta însemna să‑i las mâna să mă mai împungă odată, cu toate regretele ei acumulate. Mă gândeam la Amadeo. La cum poate norocul să atârne de un fir de păr. La faptul că încă mai am ceea ce am.
*
Dacă pe corzile inimilor noastre joacă îngerii și diavolii, bunica îl avea pe dracul în ea. Ortografia m‑a descumpănit, dar mesajul era clar: „Cum îț faci patu acuma donșoară așa o să dormi în vecideveci“ și „Vaide tine cân o să tenveț minte că ești decât un canar ca orcare“. Doamne Dumnezeule. „Umbli țanțoșă ca o femee daia împopoțonată.“ Neavând alte canale pe atunci, bănuiesc că oamenii obișnuiau să țipe unii la alții pe hârtie, iar ea exact asta făcea, în scrisorile interminabile care i‑au remodelat viața mamei. Mi‑a trebuit mai toată dimineața să le descifrez, așezată pe podea și înconjurată de plicuri sfărâmicioase, pătate de timp, ca niște piese de puzzle. Nu aveam la dispoziție decât jumătate din conversație. Ce va fi scris mama nu era prezent decât prin reflexie. Am cercetat ștampilele poștei, le‑am pus în ordine și am observat că fuseseră trimise la două adrese. Cele de mai târziu ajunseseră la casa asta, unde mama m‑a crescut și a trăit până la moarte. Cele mai timpurii fuseseră trimise la un apartament, sau așa presupuneam: aveau un număr de stradă și de bloc de pe Charlotte Pike din Nashville, ceea ce m‑a surprins foarte tare. Nashville. Mama nu vorbise niciodată despre așa ceva. Mereu presupusesem că nu locuise sub un alt acoperiș decât acela al tatălui, iar apoi al soțului ei.
E de mirare că i‑a spus mamei sale unde s‑o găsească, având în vedere cât de urât era tratată în scrisori. Oricine le‑ar fi citit ar fi crezut că mama a plecat să se destrăbăleze într‑o viață plină de nelegiuiri. Locuind în același timp cu un număr oarecare de alte fete în camere de închiriat, ceea ce părea să agraveze infracțiunea. Mama trăia „numa în distracți“ cu femeile acelea, fără îndoială și ele tot împopoțonate. Canari ca orcare. În fiecare scrisoare era menționat tatăl meu, în termeni amenințători: datoria ei față de Willard, un băiat așa de bun dintr‑o familie bună care are ferma lui, și ce proastă era mama că îl lăsa să aștepte („căl laș să te ajtepte“), în timp ce ea umbla „langa dupe cai verz pe pereț“. „Ie plin aicea de fete mai frumoasă decât tine de sar mărita cu Willard și mâine. Șatuncea o săț pară rău șo so faci de rușine pe biata maicăta.
Mă străduiam să descifrez reproșurile și să le împac cu orice imagine posibilă a mamei mele ca tânără nechibzuită și veselă, alergând după un vis egoist. Oricare ar fi fost acela. Ceva care avea legătură cu cântatul, dacă la asta se referea canarul, dar nu puteam să nu zâmbesc constatând cele două imposibilități complementare: capacitatea mamei de a se bucura în orice fel de muzică și convingerea bunicii că asta ar demola temelia civilizației. Apoi mi‑am înghițit zâmbetul. Lanțul pe care tocmai îl descoperisem avea verigi comune și cu mine; mama la telefon, jignirea pe care nu reușisem niciodată s‑o înțeleg. Plecarea de acasă avea și ea ceva de‑a face, ca și lipsa de modestie, devotamentul prea slab față de familie și datorie. Dar în principal era vorba de trăitul „numa în distracți“. De ieșirea în față, într‑o rochie elegantă, pe o scenă luminată de reflectoare, și dizolvarea fericită în muzică. Bucuria era fală. Încălca regulile.
Predicile de la Nashville, șase în total, îi fuseseră trimise mamei într‑o perioadă de aproximativ două luni. Apoi adresa se schimbase și ura luase sfârșit. Scrisorile trimise la adresa de aici erau pline cu detaliile vieții domestice: vărul Lemuel o duce cât de cât bine, fasolea nu s‑a făcut deloc anul ăsta… Toate erau bine, acum că mama își băgase mințile‑n cap și își făcuse datoria față de Willard. În curând avea să vadă că e mai bună căsnicia decât „umblatu langa“. Aveau să vină și copiii, adică ceea ce bunica numea „oole din coșu casii tale“. Anume eu și fratele meu. Născuți ca să îndeplinim sarcina compensării.
Nu m‑am putut forța să citesc toate scrisorile către mama mea căsătorită. Trecând cu privirea peste plictiseala din ele, simțeam că mă cuprinde oboseala ei. Cumva, încurajările erau mai rele decât reproșurile. Am pus toate scrisorile la loc în cutia în care stătuseră aproape un secol, sub teancuri de cecuri anulate. Păstrase veninul acesta. Ea păstra totul, bineînțeles, dar nu începuse atât de devreme în tinerețe, sau așa credeam. Îl păstrase aici, ca parte din registrul contabil adunat obsesiv al vieții sale, la un metru de locul unde dormea în fiecare noapte. Poate culcată pe o parte, uitându‑se la cutia cu scrisori.
M‑am întins la loc pe podea și Gaz a ridicat capul, îngrijorat.
— N‑am nimic.
S‑a făcut din nou comod în starea lui de vigilență pasivă, cu capul pe labe, în ușă.

Gen: Ficțiune
Autoare: Barbara Kingsolver
Traducătoare: Anca Dumitrescu
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
An apariție: 2026
Editie: Necartonată
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 240
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP 11 Cărți de citit vara asta pentru femei (2026)
RECENZIE “Fiicele mării. Iris”, de Eleanor Buchanan. Saga de aventuri ca în vremurile bune
Descoperă mai multe la rasfoiala.com
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.






