Lydia Davis scrie proză scurtă, extrem de scurtă pe alocuri. “Un impuls bizar” este al doilea volum din integrala scriitoarei și include câteva povestiri care sunt bijuterii de literatură.
“Babeta și ursuzul” este una dintre ele. Te poartă prin instantanee ale vieții de cuplu, de la distanță și cu un umor spumos care vine din recunoașterea unor locuri comune ale relațiilor de lungă durată. Am râs realmente cu lacrimi citind povestea babetei și a morocănosului lângă care trăiește. Nu ai cum să nu vezi niște purtări (și fixații ridicole) ale noastre, ale tuturor, niște falii în comunicarea de cuplu care nu vor fi astupate nici în anii de viață de familie. Chiar avem momente în care pare că suntem fiecare de pe altă planetă.
Pe Babetă n-o deranjează să rămână fără provizii și uneori uită să facă cumpărături. Ursuzului îi place să aibă mai mult decât au nevoie din toate, mai ales hârtie igienică și cafea.
În nopțile cu furtună, Ursuzul e îngrijorat pentru pisică, lăsată afară de Babetă.
⁃ Fă-ți griji pentru mine, zice Babeta
Haios și Jurnalul Tiroidian în care scriitoarea ironizează (în același stil detașat, fin) felul în care ne definim (greșit?) prin sau ne lăsăm definiți de slăbiciuni și boli.
O altă poveste în care m-a încântat acuratețea cu care scrie despre absurd e despre grija pe acordată unor evenimente sau obiecte vs. grija față de propriii copii. Deși nimic din tonul scriitoarei nu aduce cu morala, scopul ăsta e: să vezi faptele din exterior și să le (te) judeci singur (dacă poți și vrei).
Tot în prima parte – care e și cea care mi-a plăcut mult – e un portret subiectiv al câștigătoarei Nobel Marie S. Curie. Subiectiv pentru că pune reflectorul pe ce înseamnă să fii simultan mamă, soție și cercetător – un cercetător care se otrăvește fără să știe, puțin câte puțin, cu propria descoperire…
Într-o altă proză, Davis sumarizează în câteva rânduri o idee pe care Kahneman a documentat-o și studiat-o îndelung. Prostul obicei al creierului omenesc de a înlocui o amintire frumoasă cu finalul ei nereușit:
Îmi dau seama că o experiență nu constituie o amintire fericită dacă începe bine, dar se termină prost. Nu e o amintire fericită, dacă experiența a avut ceva plăcut, dar și unele probleme. Dacă doi dintre voi s-au bucurat de o ieșire, dar cel de-al treilea a rămas acasă și s-a supărat că ați venit atât de târziu.
A doua parte a cărții reia proze publicate în volumul Tulburări diverse și m-a lăsat mască pe alocuri cu abordarea stilistică.
N-o să pierd vremea analizându-le bucată cu bucată, dar o să zic vreo câteva despre una dintre ele, care tratează scrisori trimise de colegii de clasă unui copil bolnav, internat în spital. Mesajul (ascuns al) autoarei e (bănuiesc): Dragi învățătoare, nu obligați copiii să scrie scrisori la comandă. E o tâmpenie.
Modul în care Davis a ales să facă asta, m-a descumpănit. Descrie tipul de hârtie folosit de copii (în cm), frazarea, structura, chiar și arhitectura școlii în care învață, pagini în șir… pentru ce? E logic că niște puști de clasa a doua, a treia vor fi (sunt) și dezinteresați și incapabili să scrie un mesaj relevant unui copil bolnav. Totuși, e un exercițiu bun pentru ei, să-și lucreze puțin și fibra empatică și pe cea de “scriitor”.
Nu văd însă deloc folosul exercițiului literar al autoarei care eșuează să comunice ceva relevant sau măcar estetic.
Da, estetic e cuvântul cheie (mai precis lipsă) despre proza Lydiei Davis. Disprețul pentru narațiunea clasică, pentru poveste, pentru frazarea frumoasă este ce mă deranjează în unele locuri. Înțeleg că lipsa unui narator (pe care îl “auzi” în text, care își dă cu părerea, înflorește, tensionează, cobește, participă etc) poate fi mai grăitoare decât o voce care spune multe. Însă austeritatea asta a limbajului m-a făcut să mă simt, în acest volum al “tulburărilor”, ca într-o cameră slab – luminată, în care o grefieră ruptă de lume, citește plictisită și indiferentă niște pasaje din cele mai plictisitoare procese pe care le-a înregistrat.
Nici nu știu ce să zic, dacă mă întrebi, deci recomanzi sau nu cartea asta? Poate cel mai bine ar fi citită nu integral, cum am făcut eu, ci la pachet cu ceva mai “omenesc”, mai alert.
Mi-au plăcut totuși câteva dintre prozele foarte scurte dinspre final. Uite una:
Salutări, răsfoitori!
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Răsfoiala 