Recenzie Mila 23, Dan Ivan

În vremea comuniștilor, Dan Ivan a fost medic în Delta Dunării. Cartea lui, Mila 23 – perfectă ca lectură de vacanță (se citește repede și te face să râzi), pune la un loc amintirile vieții de doctor într-un loc în care civilizația pătrunde ca picătura perfuziei, cu o lentoare exasperantă. Sinopsis: N-ai cu ce să te descurci, dar trebuie să te descurci, pentru că asta e misiunea – să faci oamenii bine.

Dan Ivan are un talent rar de povestitor. Pentru mine, povestitorul ideal este cel care n-are nevoie de morți subite (șoc și groază) ca să te țină captiv în poveste. Dan are umor, un ingredient musai pentru o poveste aventuroasă care strecoară printre întâmplările hazlii un mic studiu sociologic despre o populație izolată de geografia locului, dar și de regimul care promitea “de toate pentru toți”,

„Eu învățasem să vâslesc în Cișmigiu și în Herăstrău. Cu „stilul“ de acolo: o vâslă în apă, una în aer – un fel de amestecat în două oale orizontale –, apoi invers și tot așa, ca un mini-vaporaș cu zbaturi. La dispensar o aveam pe Aksinia, angajată cu jumătate de normă pe post de barcagiu și femeie de serviciu. Avea o față de peşte, fără expresie, ochi sticloși și decolorați. Vorbea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte. I-ai fi dat oricât între 35 și 55 de ani. Vorba prietenului meu Maltopol: Nu-i frumoasă, da-i bătrână!

Mila 23, Delta Dunării

Deși “rupți de lume”, oamenii de la Mila 23, sunt numai bine (?!) integrați în mentalitatea comunistă. Ce contează că partidul care trâmbițează egalitatea și bunăstarea clasei muncitoare e incapabil să aducă aici infrastructură, instrumente, metode și specialiști care s-o facă reală?

Mila 23 este și despre metodele neoficiale de “educare” a conștiinței practicate de regim ca să se asigure că te înstrăinează de orice și oricine nu îi seamănă. Scopul este să devii paranoic, convins că în celălalt se ascunde mereu un dușman al “poporului” și al tău și să te supui fără ezitare nobilelor idei comuniste. (Ce contează că ele servesc de fapt doar unei clase restrânse de lingăi și lichele fără scrupule?)

Am zis că e o carte de vacanță, pentru că se citește ușor. E însă și o carte care, sub pretextul unui “jurnal de bord” fără mari pretenții de literatură transformatoare, ne amintește cine am fost, în poate speranța că vom învăța ceva bun din cele rele și nu le vom repeta.

Am ales un fragment pe care vi-l las aici, spre “contemplare”, pentru că vorbește și despre România, nu doar despre mititica localitate din Deltă, Mila 23. E un pasaj care rezumă, fără judecăți subiective și glorificări compensatorii, în doar câteva fraze, istoria conștiinței noastre colective.

Au fost puține momente de contemplare. O luptă continuă de adaptare la o climă cu adevărat biciuitoare, la o viață plină de privațiuni, constrângeri dogmatice, singurătate la propriu și la figurat. Lipsa de contemplare, asta ar putea fi scuza noastră generală pentru că nu am ripostat. Târâți de o viitură uriașă și lentă de cotidian, nu am avut tăria să ne oprim. Am continuat să ne lăsăm purtați de mâl, tăvăliți, terfeliți, oricum, numai să supraviețuim. Și am supraviețuit: cu întârziere, cu ură, cu viclenie. Cu umor. Dar fără pic de eroism. La fiecare nedreptate, răspunsul nostru nu a fost lupta, ci găsirea unei portițe, a unei alte soluții. Apoi a venit altă îngrădire, altă portiță, ca o joacă dementă cu un șoarece în țarc. După zeci de chinuri și lipsuri, cu puținul care i-a rămas, șoricelul e fericit că nu a crăpat. Și că poate să-și tragă sufletul până la următoarea hăituire.

Salutare, răsfoitori!

Un gând despre „Recenzie Mila 23, Dan Ivan

  1. „Lipsa de contemplare” e atat de dureroasa instrainarea de tine insuti incat putini isi revin. ziua devenise un puzzle pe care trebuia sa-l rezolvi. si te zbateai sa gasesti cat mai multe conexiuni, cat mai multe punti de legatura. intr-o mare cenusie fiecare nuanta te putea ajuta aducand o noua piesa la locul ei. si da. mereu gaseam portite, ne piteam cu spatele lipit si ascultam. in timpul asta ne trageam sufletele cat pentru o noua fuga. si puzzle-ul se relua iar si iar… izbindu-ne cu capul de calorifele reci, strivindu-ne degetele sub intunericul strazii si uniformizandu-ne in spatele unei cozi…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: