Iată-ne. Trăim vremuri în care cel mai mic gest care ne scoate din confortul lui fac ce vreau provoacă polemică, dispute, revoltă. A ieși din casă la ce orice oră, a purta sau nu mască de protecţie, a participa la un pelerinaj religios sau a da o petrecere pentru prieteni – le-am luat de-a gata. Erau, sunt și vor fi manifestări ale celui care trăiește în democrație și decide în fiecare clipă pentru sine. Dincolo de lege și morală, toate acestea sunt expresii ale modului în care înțelegem și practicăm libertatea.
Să fac ce vreau eu, să-mi afirm necontenit drepturile, să reclam vecinii care fac gălăgie, incompetența guvernului şi pe oricine mai stă în calea fericirii mele sunt toate exerciții prin care-mi arăt calitatea de a liber. Libertatea e un dat, o iau de bună, mi se cuvine. Şi da, libertatea în multiplele sale forme este una dintre cele mai nobile dimensiuni ale unei societăţi autentic democratice. Atât de prezentă înlăuntrul fiecăruia dintre noi, atât de des invocată, încât a devenit ceva trivial. Și am ajuns să o folosim mai degrabă ca să nu facem ceva, decât ca să facem.
Cu toate cele ce se întâmplă în lume şi în jurul meu, era cât pe ce să uit ce zi este azi. Exact acum 31 de ani, pe la ora asta, zeci de oameni cu candele în mâini înconjurau o casă din Piaţa Maria din Timişoara. Un pastor urma să fie evacuat din casa parohială, pentru că dăduse un interviu critic la adresa regimului comunist. O echipă de miliţieni şi securişti urma să pună în aplicare un fapt de rutină în acele vremuri: eliminarea celor care voiau să gândească și să acționeze liber. Nu era permis să comentezi sau să critici. Dacă o făceai, îţi pierdeai cariera, locuinţa, îţi puneai în pericol familia, libertatea şi chiar integritatea fizică.
În acea zi de 15 decembrie, câțiva creștini au sfidat regulile și legea și s-au adunat în fața casei lui pastorului, într-o încercare de protejare simbolică. Nu aveau alte mijloace decât propriile trupuri şi lumânările aprinse. Pastorului Laszlo Tokes îi era teamă de forfota din fața casei. Soţia lui era însărcinată, ferestrele casei fuseseră sparte, de câteva zile nu mai era căldură şi lumină, nu mai aveau alimente, iar securiştii impuseseră un soi de arest la domiciliu. La presiunea autorităţilor și a primarului Timişoarei, Tokes a ieşit la fereastră şi le-a cerut oamenilor să se retragă la casele lor. Asta s-a întâmplat pe 15 decembrie 1989, într-o zi întunecoasă de iarnă.
A doua zi dimineaţă, în 16 decembrie, oamenii au revenit. Curând li s-au alăturat trecători de pe stradă. Candelele lor au aprins şi altceva: o dorinţă de neoprit pentru libertate. În câteva ore, protestul mut a căpătat sute şi apoi mii şi zeci de mii de voci. S-a dezlănţuit revoluția şi oamenii au început să moară pentru dreptul de a te împotrivi cu voce tare, public și ferm nedreptăților. Ca o vâlvătaie, făcliile din Piaţa Maria de pe 15 decembrie au aprins întreaga ţară.
Sunt 31 de ani din ziua în care candelele unor credincioși din Timișoara au marcat ieșirea din bezna comunismului. Astăzi, când libertăţile şi fricile noastre mărunte sau enorme se ciocnesc unele de altele, în timp ce alergăm după brazi, ne înghesuim prin supermarketuri și magazine și pe la semafoare, să ne oprim o clipă.
Să ne luăm un scurt răgaz și să ne amintim de decembrie 1989. Să ne amintim de ai noștri. Pentru că nici azi nu știm câți dintre ei au murit atunci pentru tot ceea ce avea să devină România noastră de azi. Este un exercițiu necesar al memoriei, care altminteri ne trădează.
Să ne aducem aminte, în graba noastră, că libertatea nu e deloc ceva banal. Nu e un dat și nu este inepuizabilă. Anul acesta ne-a învățat măcar acest lucru. Libertatea este o imensă promisiune pentru care ai noștri au plătit un preț pe care noi, cei care venim după ei, ar fi bine să nu-l uităm. Și să nu uităm că libertatea a început cu o mânâ de oameni care au luat atitudine, au acționat, au făcut ceva, atunci când tuturor celorlalți le era lehamite, silă sau frică.
Răsfoiala 