Fragment Vene Rare, Flavius Ardelean

La început, a fost mirosul.

Eram prins la mijloc între blocuri de rudenie, pe care nu le gestionam prea bine. Mai bine spus, eram captiv în dorințele și ideile altora despre buna scurgere și, eventual, disoluție a vieții mele. Eram acasă la ai mei de o lună, mă întorsesem destul de flămând și fără un ban în buzunar din altă țară, în care ajunsesem după ce petrecusem un timp în altă țară, în care – bineînțeles – ajunsesem după ce trăisem o vreme în altă țară. În cele din urmă, învins și fără opțiuni, mă întorsesem acasă. Spun „acasă“ din aceleași temeri de a fi urmărit, ascultat și, în final, judecat de rudele mele, „acasă“ este, însă, un cuvânt gol, răsunător în ecoul goliciunii sale, un ceva care desemnează un loc pe care am reușit doar târziu și pentru puțină vreme să-l izolez în timp și spațiu.

Eram, totuși, pentru a simplifica acest moment inițial al aventurii – una finală, sunt sigur –, chiar acasă și, făcându-mi într-o zi ordine printre hârtii (sunt scriitor, simt nevoia să precizez), am fost șocat să simt un miros aparte în cartierul acela, în care nu mai fusesem, după cum spuneam, de câțiva ani. Era un miros indistinct, fără o sursă precisă, difuz, șiret și atotcuprinzător.

Am un simț olfactiv ieșit din comun. Era ceva ce deseori mă complexase, fiecare crăpătură și fiecare cută a propriului trup era un potențial punct zero al miasmelor lumii, ceea ce poate face uneori traiul imposibil. M-am aplecat peste caiete; nu m-ar fi mirat deloc să aflu că romanul la care lucram (a treia parte a unui ciclu fantastic) începuse să pută peste noapte. Mirosul ar fi fost consistent cu starea în care se găseau cele treizeci de mii de cuvinte înșirate deja într-o anumită ordine, dar și cu părerea pe care mi-o formasem față de materialul cu pricina. Era un miros dulceag, cu tonuri discrete de putregai și de mizerie a mațelor stricate, și e drept că în ultima perioadă ajunsesem să cred că orice cuvânt în plus adăugat romanelor din acel ciclu nu era decât o oribilă minciună putredă, cărămizi așezate în noi altare închinate marelui nonsens. Însă paginile miroseau doar a cerneală și hârtie. Literele erau mici cadavre ale speranțelor deșarte, scufundate în porii celulozei, dar care încă nu putreziseră.

Am adulmecat în jurul meu ca un animal. Am lăsat totul baltă și am pornit, în patru labe, să caut izvorul acelei duhori. Am luat la mână fiecare articol de îmbrăcăminte aruncat la nimereală prin cameră și mi-am adâncit nasul în el. M-am uitat sub pat, așteptându-mă să dau peste vreun șobolan mort sau poate vreo pasăre rătăcită, ce găzduise cândva un firicel de viață, de care să se fi lepădat violent nu cu mult timp în urmă. Când nu am reușit să găsesc sursa duhorii în odaie, privirea mi-a căzut pe geam și pe ce se găsea de partea cealaltă a lui. În parcare, mâțe tinere își duceau veacul printre mașini vechi și ruginite, într-o simbioză pe care reușisem să o deslușesc încă din primii ani de pubertate. În blocul de vizavi, la etajul trei, ceva se mișca în spatele perdelelor.

Apropiindu-mă de pervaz și trăgând aer în piept, agățându-mă de acele particule straniu mirositoare, am zărit că și ceilalți vecini erau ieșiți la ferestrele lor, ca niște morți reanimați, cu toții umflându-și piepturile cu acea putoare, căutând mișcări dincolo de perdelele de la etajul trei. Mi-era limpede că ne-ar fi fost imposibil să vedem ceva urnindu-se în acel apartament ascuns de draperiile îngălbenite de tutun, și cred că și vecinilor le-a fost la fel de clar. Țâțâiau din limbi și clătinau din capete, a pagubă.

De jos, de printre mașini ruginite, de pe sub balcoane și de prin guri de canal ascunse de jeg, pisicile miorlăiau violent, pervers, de parcă s-ar fi împerecheat, de parcă s-ar fi ucis, de parcă n-ar fi fost tot una. Am fost cuprins de o spaimă cumplită și, cercetând în mine și în jurul meu, am înțeles că nu pisicile și cântul lor monstruos erau de vină pentru surescitarea mea de moment, ci toți acei ochi ațintiți asupra mea. Vecinii își mutaseră privirile de pe geamul de la etajul trei al blocului de vizavi și se uitau la mine cu suspiciune. În acea clipă, deși nici eu nu știam cum se întâmplase, am fost sigur că știau că tocmai scriam un roman ce purta numele Vene Rare și că acel roman era despre ei.