Fragment Cartea plantelor și animalelor, Simona Popescu

Cîmpurile de rapiță

Unii aleargă pe cîmpuri de interes.
Noi mergem încet în direcția opusă.
De aici încep lanurile nesfîrșit
de rapiță.
Aceasta se numește însingurare
voluntară
și are culoarea galben‑aprins.

Se poate

Se poate trăi și decapitat
se poate trăi fără să vezi culoarea roșie
se poate trăi autodecapitat, luînd-o de la capăt
și refăcîndu-ți corpul
se poate trăi îmbătrînind fără să cunoști maturitatea
se poate trăi împroșcînd sînge pe ochi
se poate trăi fiind bestial
se poate trăi fiind un banal
se poate trăi dormind cu ochii deschiși
se poate trăi avînd trei inimi
se poate trăi fără să nu dormi niciodată
se poate trăi mergînd doar cu spatele
se poate să trăiești fără să mănînci 2 ani nimic
sau chiar fără apă ani de zile
se poate trăi dormind trei ani încontinuu
se poate trăi fiind mascul și femelă în același timp
sau nefiind nici femelă și nici mascul
se poate trăi cu doar o bucată din tine
se poate trăi fără inimă, fără creier, fără stomac
se poate trăi dormind doar în aerdar nu se poate fără instinctul viețuirii
chiar și cea mai mică zooidă vrea
să trăiască viața sa
de zooidă.

Intersecțiile de iarbă

Vine o vreme cînd doar
nepăsarea de sine este salvarea.
Întrebări precum: Și ce dacă?
Sau propoziții simple: Toate trec…
Vine o vreme cînd doar un leagăn de sunete
are putere asupra ta.
Sau pur și simplu liniștea.
Aici în intersecțiile de iarbă și de flori
unde ți-ai găsit culcuș înmiresmat
privești un norișor fin
pe un cer insuportabil de
senin.

Etica și tufișul de zmeură

Citesc, prietene, undeva
că ai fi vrut tu să scrii
un poem cu titlul Etica.
Ehei, prietene, prietene,
ce zile grozave cînd
toți trei (tu, eu și cu B.) îmbrăcați în haine vechi, zdrențuite,
cu bocanci scîlciați, cu o găleată în mînă
mergeam prin pădure
printre spinii cei mari și cei mici
în căutare de zmeură și de mure.
Vorbeam și rîdeam, fiecare după alt încărcat
rug parfumat.
Ne întorceam cu mîinile zgîriate-n amurg
și era prietenia vară-nsorită
miros de roșii pomițe era
soare pe care-l puteam privi, în sfîrșit,
îmblînzit de apus
(soarele era și încremenire
de-o clipă
în ceea ce oamenii numesc nemurire).
Prietene,
anii-au trecut
mărăciniș a devenit prietenia.
Mărăciniș din care ieși doar zgîriat și rănit
și fără fructele dulci de pădure.
Doar o găleată goală și veche, prietenia,
și niște scîlciate de ghete
fără folos.
Acum mă gîndesc la etica nescrisă
a naturii
umane
a naturii prieteniei
ce părea de neclintit, parfumată, îmbietoare
ca o tufă plină
de zmeură, de roșii pomițe,
dimineața, pe răcoare.