RECENZIE Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian – BALSAM PENTRU SUFLET

Ficțiune, realism magic, roman de dragoste

Din cer au căzut trei mere, romanul emoționant al scriitoarei armene Narine Abgarian, este o poveste încântătoare despre speranța care răzbate, iubirea care mângâie și viața care merită trăită. În vreme ce explorează vulnerabilități umane universale, Nadine Abgarian reușește să spună o poveste care trezește în noi nostalgie, dor și sentimentul trecerii implacabile a timpului, dar și o foame neostoită de viață, cu toate posibilitățile ei.

Din cer au căzut trei mere e despre simplitate, despre izolare, dar și despre tihnă și dorul după viața liniștită din vremuri apuse. Un roman “ca un balsam pentru suflet”, sunt cuvintele Ludmilei Ulițkaia, ea însăși una dintre cele mai apreciate autoare ale literaturii est-europene actuale.

Maran, capătul lumii

Cu cât ești mai aproape de cer, cu atât divinitatea și strămoșii locuiesc mai abitir în pietrele casei tale. În Maran, un sat umil de munte din Armenia, realitatea vieții de zi cu zi și legendele străvechi se contopesc. Oamenii rezistă traiului greu, dezastrelor naturale, foametei, bolilor, respirând aerul încărcat cu amintirile și umbrele istoriei lor. Ei stau martori cotidieni ai faptului că viața omului e o trestie în bătaia furtunilor, dar furtunile trec și trestiile supraviețuiesc, pentru că puterea lor nu se vede, sunt rădăcinile din pământ.

Îi iubești imediat pe oamenii din Maran, cu hainele lor sărăcăcioase, cu ridurile și cu ochii obosiți de trecerea timpului. Îi iubești pentru bunătatea și caracterul lor, pentru simplitate și puritate, pentru tradițiile frumoase.

În Maran, dacă mănânci carne, o faci în tăcere, pentru că o viață a fost curmată ca să-ți potolești tu foamea și nu se cade să fii guraliv și să te veselești. În Maran, nu ai voie să arunci apă caldă pe pământ în zilele de sărbătoare, pentru că îi poți arde tălpile lui Iisus. În Maran trebuie să crești un cocoș în curte, deoarece glasul lui alungă moartea. În Maran îngerii coboară în ceață să ridice la ceruri sufletele morților.

Satul acesta e un “picior de plai, o gură de rai”, iar frumusețea lui simplă și dură iese din paginile cărții și te înconjoară. Nu-s șeminee de lux și grătare dichisite, peluze cu gazon ori hamace ce îndeamnă la lene în Maran. Dar mirosul de lemne arse din sobă, tocana care fierbe pe foc, orătăniile ce se plimbă prin curte sau tinda văruită proaspăt – aduc un soi de liniște și pace cum numai între paginile unei cărți sau în creierii munților mai întâlnești.

Familie + pământul natal = miracol

Miracolele au nevoie de timp și de răbdare. Iar oamenii aceștia, precum personajele principale – Anatolia și Vasili – sunt învățați cu răbdarea, cu stăruința, cu speranța neștirbită. Uneori iubirea vine târziu, dacă o aștepți neclintit. Uneori, când la 58 de ani ești cel mai tânăr sătean, crezi că nu mai e nimic pentru tine și ai tăi, doar moartea pe care niciun cocoș, cât de falnic ar fi, n-o poate alunga la nesfârșit.

Dar dacă trăiești aproape de Dumnezeu și de strămoșii tăi, dacă stăruiești în speranță, miracolele vin. Ultima foamete din sat a ucis toți copiii, mai puțin unul, care e acum miracolul tuturor. Iar când Anatolia naște o fetiță, în împrejurări nu mai puțin miraculoase, înțelegem că pe acest tărâm de munte minunile nu sunt doar simple coincidențe, ele îi însoțesc pe oamenii care cred și speră.

E ca o bijuterie cartea asta de nici trei sute de pagini a Nadinei Abgarian. Te umple de împăcare și de liniște, așa cum numai rareori o fac pelerinajele în locuri izolate, departe de lumea nebună. Te oprește pentru o clipă din ritmul unei vieți infernale și te îndeamnă să te bucuri de toate cele simple care te înconjoară. Îți sădește o sămânță de speranță pentru ziua de mâine și pentru toate cele care vor veni.