Răsfoiala

Memorii, Islam, Lumea arabă

Încep recenzia la Persepolis de Marjane Satrapi cu aceeași veche plângere – poate într-o zi mă aude cineva – vizavi de sărăcia de benzi desenate și romane grafice de la noi. Da, știm, românii nu citesc, dar poate și din cauza asta nu citesc? Poate dacă ar exista diversitate mai mare și variante atractive, aflate la jumătatea distanței între tehnologia dinamică, plină de culoare care “ne-a prostit” și cartea obișnuită, apetitul pentru lectură ar crește, mai ales la copii și tineri?

În fine, eu una am descoperit romanul grafic datorită editurii ART, cu o carte minunată care se cheamă AICI și pe care o recomand din inima mea largă de supercititoare pentru că e foarte faină! O călătorie interseculară care imaginează viețile oamenilor care trăiesc unii după alții în același loc, dar în lumi cu totul diferite. Ca și cum locurile ar avea o memorie proprie, în care arhivează tot ce s-a trăit acolo.

La fel vă recomand și Persepolis, o carte – călătorie culturală în Iranul anilor ‘70-80 (și dincolo de ei) care pune istoria unei fete și a familiei sale în contextul istoriei politice. Dacă ați prins “copilăria comunistă”, vă vor șoca similaritățile între metodele, discursul și crimele comise de regimuri atât de îndepărtate geografic, dar surori dpv ideologie bolnavă.

Persepolis m-a făcut să mă întreb… Oare a existat vreo parte a lumii civilizate (ce glumă acest cuvânt în context) care să nu se autosaboteze, să nu-și omoare și tortureze oamenii de dragul unor idei? Deși l-am detestat pe Yuval Harari pentru Sapiens-ul lui mizantrop, sunt momente, ca acesta, în care-i aprob dezgustul față de propria specie.

Despre vălul musai și alte obligații ale fetelor iraniene față de patrie și glorie

Povestea lui Marjane începe în Teheran, în 1980, pe când avea zece ani și era eleva unui liceu bilingv. Neștiutoarea descendentă a unui prinț se trezește îmbrobodită la propriu de o nouă ordine politică și socială care etichetează femeile ca bune de ascuns și dezvăluit doar pe întuneric. Dar puștoaica are educație și zvâc, nici vorbă să se lase așa de ușor pitită sub basma, chiar dacă deocamdată e doar o bucățică de fată. A auzit că sunt proteste și vrea și ea să meargă, să facă gură, să ceară să se lasă văzută. (Să nu mai ziceți la nimeni, dar când va fi mare, se va face profet).

Educația primită o face să chestioneze tot ce se petrece în jurul ei, iar vârsta n-o împiedică pe loc pe Marjane, fata din Persepolis, să caute neîncetat răspunsuri pentru schimbările violente ale lumii în care trăiește. De ce sunt arși de vii oamenii care merg la cinematograf? Cine e mai bun și mai drept, regele sau președintele? Cum ajungi să te rușinezi că ești nepoată de prinț? De ce au fost făcute bucăți rudele tale? Ai cui martiri sunt cei adevărați, cei care merită ode? Cum te ferești de bombardamente? Și alte întrebări absolut normale pentru copilăria și adolescența oricărui puber.

Câteva dintre imaginile din carte o să-mi treneze în memorie, pentru că mi-au reamintit cretinul, dar eficientul Partidul – Ceaușescu – România, cravatele roșii și tablourile cu Tovarășul din sălile de clasă și tot ce n-am știut atunci, dar am aflat mai târziu, despre comunism la Memorialul Sighet și din Memorialul Durerii. Această intruziune neavizată a ideologiei politice în viața copiilor, un soi de viol organizat al minților neprihănite, care iată se petrecea cvasi – simultan în atâtea locuri din lume și întotdeauna sub pretextul celor mai bune intenții. În timp ce copiii români ai anilor 80 își începeau ziua de școală cu Trei culori cunosc pe lume și cu ochii în moaca de bunic blând a Tovarășului, în Iran, copiii porneau la învățat pe o melodie lăcrămoasă, pleznindu-și inimile la comandă, vezi-Doamne de tristețe, pentru morții unui război cu care n-aveau nicio legătură.

Pare mortal de serioasă și cam tristă cartea, pentru că și este, în ciuda feței ei aparent copilăroase sau – mai bine zis – împreună cu această înfățișare. Motivul pentru care cartea a fost lăudată, premiată și ecranizată este, bănuiesc, tocmai dozajul fin pe care autoarea îl face între gravitatea celor petrecute și capacitatea de a trăi și apoi relata toate cele petrecute cu demnitate, curaj și umor. Îmi place și vine să cred că vine dintr-un jurnal acest volum, fie el și unul scris în minte, fără cerneală. Candoarea replicilor micuței Marjane e adorabilă și nu (cred că) e falsificată.

Mă rezum la așa de puțin cu istorisirile despre familia micii eroine, pentru că nu vreau să vă spoliez lectura. Este o poveste de viață care merită cunoscută, pentru că nu se rezumă la istoria personală a unei fete iraniene, ci vorbește – printre rânduri – despre și pentru toate fetele și femeile care, din cauza regimului politic, au avut de suferit, au pierdut oameni dragi, case, persepolisuri, șanse.

Benzi desenate despre regimuri opresive?

Nu mă pot hotărî dacă e un plus sau un minus autobiografia lui Marjane Satrapi (presărată cu destul de multă istorie politică) în format de bandă desenată. Pe de-o parte, desenele alb-negru te fac să te detașezi de scenele teribile (parcă nu mai sunt chiar așa grave, așa de reale), pe de altă parte oare subiectele grele ca tortura, crimele și persecuțiile politice, discriminarea, exilul ar trebui tratate mai îndeaproape, cu mai multă atenție și detalii? Poate nu e niciuna nici alta. Poate cheia e la fiecare cititor.

Cert este că, așa cum scriam în introducere, Persepolis poate duce aceste subiecte grele aproape de un public mai larg decât ar fi făcut-o poate o carte de memorii scrisă pe un ton tragic și / sau reverențios. Cred că volumul poate fi citit fără probleme de copii de la zece la nouăzeci de ani. E imposibil să nu te regăsești în (identifici cu) această cititoare revoluționară care vrea să profețească, cu candoarea ei și să nu ajungi s-o îndrăgești pentru ambiție, curaj și reziliență. Ce bine că are și un volum doi cartea! Chiar aș fi rămas cu un nod în gât să nu știu ce se petrece cu Marjane care trece, fără voie, de la Islam la catolicism, din Teheran în Tirol.