RECENZIE Insuportabila ușurătate a ființei, Milan Kundera

Ficțiune, roman de dragoste, roman filosofic

Romanul lui Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, este o încercare deopotrivă filosofică și erotică de a descifra înțelesul existenței umane. Pe un fond de idei și reflecții personale care dau “greutate” volumului, Kundera imaginează viețile a patru personaje care trăiesc versiuni diferite ale “ușurătății” existenței.

Această carte, una dintre cele mai apreciate ale autorului ceh, este de asemenea o călătorie și o incursiune în politică. Din Praga tumultuoasă a anului 1968,  în Cehoslovacia rurală în care dictatura pătrunde pe nesimțite. Din comunismul întunecat al Europei răsăritene în limpezimea Elveției, exuberanța Parisului și mirajele Americii. Insuportabila ușurătate a ființei te invită să o citești după cum ți-e pe plac: ca pe un roman de dragoste, o carte politică sau o teorie filosofică.

Povară sau ușurătate?

Problema filosofică pe care Kundera argumentează, este teoria “eternei reîntoarceri” a lui Nietzsche. Nietzsche credea că tot ce se întâmplă în lume și în viețile oamenilor s-a mai întâmplat deja. Nu-i nimic nou sub soare și fiecare existență este încărcată cu sens prin retrăirea tiparelor din viețile anterioare. Cu fiecare nouă viață, acest sens capătă și mai multă greutate, ca o povară pe care umanitatea o poartă pe umerii săi.

Kundera spune altceva:

“Omul nu poate ști niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viață și n-are cum s-o compare cu vieți anterioare, nici s-o corecteze în niște vieți ulterioare.”

Cu alte cuvinte, avem o singură variantă și putem alege o singură cale, nu putem trăi două versiuni diferite ale vieții și apoi să le comparăm. Când nu avem ce compara, e greu să găsim sens în propria existență. Când nu putem evalua alternativele și consecințele, deciziile noastre de viață își pierd importanța și plutim prin viață, fără să știm dacă tot ce facem, tot ce spunem, tot ce trăim, are vreun rost. Neancorată de nimic, ființa umană e ușoară ca un fulg, reală doar pe jumătate. Iar asta e insuportabil. E o insuportabilă ușurătate pe care personajele lui Milan Kundera o pun în scenă pentru noi.

Careul iubirii

Sunt patru personaje principale în cartea lui Kundera: Tomas, un chirurg în plină glorie, în Praga lui ’68; Tereza, iubita lui Tomas, o fotografă rănită de infidelitățile lui; Sabina, o pictoriță, una dintre amantele lui Tomas; și Franz, un profesor universitar măcinat de remușcare pentru că o înșeală pe soția sa cu Sabina.

Fiecare dintre cei patru trăiește dragostea într-o cheie diferită. Dragostea poate fi credincioasă, liberă, grea sau ușoară, trădătoare sau loială, carnală sau sentimentală. Autorul distribuie cu generozitate argumente care fac fiecare dintre aceste feluri de a iubi căi legitime în  egală măsură în dragoste. Și asta ne permite să fim, pe rând, solidari cu fiecare dintre personaje și cu deciziile sale.

Dacă trădarea nu are până la urmă consecințe, dacă o iubire poate fi în același timp fragilă și indestructibilă, dacă în dragoste e permis orice…te întrebi încotro vrea să ne îndrepte autorul? Ce e cu aberațiile filosofice despre povară și ușurătate și de ce caută cu orice preț Kundera să justifice infidelitatea?

Aș spune că romanul are sens prin simularea aceasta livrescă a unor existențe în paralel, ca un fel de lecție  teoretică despre ce se pierde și ce se câștigă atunci când alegi să trăiești într-un anumit fel. Nu există feluri bune sau proaste de a iubi, iar despre dragoste ne facem adesea preconcepții și ne punem o mulțime de întrebări și condiții care ne condamnă într-un final la singurătate. Într-o viață al cărei rost nu-l putem fixa, singurul lucru palpabil e prezența celuilalt, sau absența sa.

“Toate aceste întrebări adresate dragostei, întrebări care o judecă, o cercetează, o examinează, o interoghează, sunt de natura s-o și distrugă din fașă. S-ar putea să nu fim în stare să iubim, tocmai pentru faptul că tânjim după iubire, ceea ce înseamnă că pretindem ceva (dragostea) de la celălalt, în loc să ne apropiem de el fără revendicări și să ne mulțumim cu simpla sa prezență.”

Cu ce rămânem?

Îi urmărim pe Tomas și pe Tereza, pe Sabina și pe Franz, în iubirile, confruntările și alegerile lor, într-o lectură plăcută și cursivă. Îi judecăm sau le oferim empatia noastră, după cum dorim. Le găsim justificări sau așteptăm ca autorul să îi condamne el însuși (iar pentru a satisface curiozitatea asta, cartea merită citită până la capăt).

Cum spuneam la început, nu e nevoie să pătrundem în nivelul filosofic al cărții. În ce mă privește, nu cred că la baza romanului stă o teorie care să reziste prea bine la critici, dincolo de idei aparent contradictorii prezentate în cuvinte frumoase de către autor.

Concluzia utilă a cărții ar fi că viața trăită o singură dată nu poate fi întemeiată pe regrete. Și nici pe aspirații de împrumut (din familie, din cărțile pe care le citim, din filmele pe care le vedem, de la idolii mediatici pe care îi urmărim). Dacă nu putem trăi de două ori, pe ce ne vom întemeia regretele sau aspirațiile și cum vom putea sa evaluăm dacă am trăit cu sens ori nu?

 E dureros să accepți că într-o bună măsură existența ta nu are nicio semnificație, că nu ești predestinat la nimic, că deciziile pe care le-ai luat tu le mai iau și le vor mai lua mulți alții. Că nu ești mai “breaz” în raport cu ceilalți și nici ei în raport cu tine. Că nu există o rețetă sigură pentru iubire împlinită și viață fericită. Tuturor acestor frici și dureri universale Milan Kundera le propune un singur tratament: viața construită pe savurarea unor momente de frumusețe și a unor apropieri care produc bucurie. Un fel de ușurătate mai “suportabilă”? Rămâne să hotărâți dacă e așa, după ce citiți romanul.