Dragoste, clasă socială, feminism

În mod surprinzător pentru mine – care nu caut să recitesc aceeași carte, de la Povestea lui Casey Han, de Min Jin Lee am așteptat un alt Pachinko. După ce m-am lămurit că nu este așa ceva, am găsit și explicația pentru diferențele de stil și complexitate. Povestea lui Casey Han a fost cartea de debut a scriitoarei, iar Pachinko este cea în care și-a rafinat vocea și, cred, și obiectivele literare.

Cărțile se aseamănă narativ mult, inclusiv ca temă centrală – viața coreenilor ca expatriați, dar cea de-a doua – Pachinko este o saga – conține poveștile succesive de viață ale mai multor generații de refugiați, în timp ce debutul se axează pe viața unui singur personaj – Casey, deși nu neglijează analiza scrupuloasă a celor de lângă ea – patroana, mama, tatăl, iubiții, prietena intimă și a relațiilor dintre ei și a celor sociale. Dacă ar fi un obiect de scenografie, vocea lui Min Jin Lee ar fi un reflector ergonomic care luminează alternativ personajele de pe scenă, permițându-le să-și spună povestea cu propriile cuvinte.

Povestea lui Min Jin Lee – originalitatea și cinematografia

Min Jin Lee a folosit o tehnică specială ca să scrie povestea lui Casey, una pe care nu am mai întâlnit-o în altă carte până acum. A durat o vreme până să realizez că, în cadrul aceluiași capitol, naratorul se schimbă aproape de la un paragraf la altul. Practic nu există un narator propriu-zis, un povestitor care scrie despre personajele sale, ci fiecare personaj își spune singur povestea, “cu cuvintele lui” – permițându-și astfel tot subiectivismul viziunii proprii, fără inhibiții sau teama de a fi judecat .

Deși dinamica poate fi dificil de urmărit la primul contact cu romanul, o dată ce te-ai obișnuit cu acest “păsărică – mută – ți – cuibul” literar, o să înceapă să îți placă. Caleidoscopul punctelor de vedere te face cititor omniscient. În permanență, ești la curent cu poziția fiecărui personaj vizavi de fiecare întâmplare. Un alt avantaj adus de stil este că îți îmbogățește acea calitate pe care literatura bună o cultivă – empatia. Atunci când cunoști motivațiile și lumea interioară a fiecărui personaj vei fi mai puțin grăbit să judeci și să condamni anumite acțiuni sau decizii ale sale, ale oamenilor.

O altă calitate a Poveștii lui Casey Han este faptul că te ține la fel de aproape ca un serial bun. Cu excepția finalului, unde povestea trenează ușor, aproape fiecare nou capitol aduce o nouă provocare și o altă temă. Cinematografia despre care scriam mai sus și la asta se referă – la capacitatea autoarei de a doza perfect “cât de mult spune”, suspansul, acel ceva care ne face să mai citim o pagină și încă una, neputând să pui cartea jos fiindcă vrei să afli ce urmează. Dar și la un stil foarte american de a facilita întâmplările petrecute cu ajutorul unor situații – coincidență sau al unor personaje care fac mici acte de magie literară.

Despre dragoste. Și despre bogăție. Și despre sărăcie.

Povestea lui Casey Han este un roman de familie și de dragoste care urmărește relațiile fetei (și pe ale femeii care va fi), începând de la idila care dă romanului un început tragi-comic și până la cea, domoală, matură, care încheie cartea. Este totodată un roman despre dificultatea de a pătrunde ca sărac în aproape inaccesibila lume a bogaților. Folosesc deliberat termeni care simplifică, pentru că atât de mult este simplificată (sărăcită) existența “săracilor” de către cei care dețin (foarte mulți) bani și putere și care de regulă îi respectă și primesc între ei doar pe cei ca ei.

Casey este fiica unor emigranți care teoretic “s-au ajuns”, au ajuns să dețină o mică afacere în New York, au cumpărat o clădire “cu potențial” și au reușit să-și țină cele două fete la facultăți prestigioase, ca să le dea șansa la egalitate socială. Și totuși, văzuți din balcoanele luxoase ale penthouse-urilor aristocraților, tot săraci sunt – săraci cu cărți de credit, haine și telefoane scumpe. De fapt probabil sunt mai săraci decât neamurile lor sărace, fiindcă sunt plini de datorii – Casey în special, care e shopoholică și extrem de dornică să acceadă în altă clasă socială, într-un stil de viață care reflectă dorința ei de auto-depășire constantă. (Fabuloasă scena de la nuntă în care coreeni mai puțin bogați aduc noilor rude cadouri scumpe, în timp ce ei înșiși primesc de la aceștia niște ieftinituri simbolice – pentru că asta e valoarea de piață pe care o au în ochii celorlalți!)

Și, surpriză!, pentru naivii care încă visează că vor putea reuși învățând și muncind din greu – asta nu e suficient. Nu pentru standardele “de rasă” și așteptările celor care “se trag din bani” (au americanii o expresie – to come from money). Nu e suficient nici măcar dacă ai unul sau doi îngeri păzitori – cum îi are Casey pe patroana la care lucrează pentru a-și putea plăti singură studiile post-universitate și pe prietena bogată.

Și pentru că am ajuns la îngeri păzitori, cele două femei sunt personajele – baston, cele care m-au nemulțumit. Nu-mi plac nici în filme, nici în ficțiune acești bogați neverosimili (eu n-am cunoscut încă, în viața pe bune, niciun bogat veritabil caritabil – unul care să dea fără să aștepte nimic). Mi se par soluții narative ușoare, comerciale, destinate să rezolve fără bătăi de cap problemele cu banii ale eroilor săraci.

Pe de altă parte, ambele femei – Sabine (afacerista) și prietena intimă, sunt arhetipuri foarte atent și detaliat construite și simboluri ale clasei sociale pe care Min Jin Lee o analizează în carte. Nu pot să nu admir talentul autoarei coreene de a crea astfel de figuri aproape tangibile, pe care le recunoști în oameni pe care poate i-ai cunoscut sau în alte personaje fictive.

Ceea ce distinge acest prim roman de Patchinko este o radiografie destul de crudă și presupun realistă a relațiilor dintre părinți și copii, mame și fiice, tată și fiice într-o familie tipică coreeană. Așteptările versus putințele, investițiile vs câștigurile, religia versus viața pe Wall Street, autopercepția versus percepția celorlalți, toate aceste și altele pe care le veți descoperi singuri fac din cartea lui Min Jin Lee o altă fereastră către câteva microlumi pe care nu le poți cunoaște decât trăind în ele sau așa – prin literatură.

Și simultan, o fereastră către o comunitate de rasă care, deși trăiește pe cealaltă parte a globului față de locul ei de origine și față de poporul ei, continuă să-și perpetueze cultura – limba, religia, obiceiurile, gastronomia etc, să se înconjoare cu ea poate într-o încercare inevitabil ratată de a se proteja de schimbările care-i amenință integritatea și viitorul. Inclusiv prin așteptarea nerealistă ca fetele să se mărite cu alți coreeni… sau mai bine să nu se mărite deloc. E, într-o măsură amuzant, să observi cum oameni de pretutindeni fac aceleași greșeli în predicțiile despre viitor și succes și anume să-și imagineze că oamenii care li se aseamănă (rasial), sunt buni, iar restul nu. Să descoperi că există niște fasciști potențiali în orice neam. Amuzant și terifiant deopotrivă.

Mi-ar fi plăcut mai multă atenție pe personajul mamei care abia spre final primește mult spațiu în poveste. E important, pentru că în orice familie mama este pivotul nevăzut, ea care ghidează uneori din culise, alterori fățiș dinamica, deciziile, relațiile între ceilalți membri. Există o mare parte din roman – cea centrală – din care mama lui Casey absentează, iar eu i-am simțit lipsa. Parcă nu mi-a părut plauzibil că o mamă poate sta așa de multă vreme fără să aibă vești despre fata ei plecată subit către viața independentă de părinți. La fel de implauzibil ca scenele sexuale pe care le trăiește, incompatibile cu portretul ei de femeie creștină, supusă, de casă… dar ce știu eu despre femei de casă?

În fine, într-o coajă de nucă, Povestea lui Casey Han te seduce cu mirajul unui oraș bogat, strălucitor și primitor, în care aproape oricine poate atinge succesul, dacă e dispus la câteva sacrificii și compromisuri – și dacă are niște binefăcători generoși, care nu cer ori așteaptă nimic în schimb. E o poveste complexă despre maturizare care se împletește cu alte câteva despre conflictele eterne dintre generații, clase sociale și sexe și creează o imagine bănuiesc (nu cunosc America decât la mâna a doua, din literatură și filme) destul de autentică a vieții sociale a emigranților în New-York-ului anilor 90. Și este, la fel ca Patchinko, o poveste feministă echilibrată, care transmite însă un mesaj foarte clar despre ce înseamnă să trăiești ca femeie într-o lume care continuă să fie guvernată, în zeci de feluri și locuri, de la guverne la dormitoare, de bărbați.

Citește și

RECENZIE Pachinko, Min Jin Lee

RĂSFOIALA 10 cărți scrise de femei, despre femei inubliabile