Ficțiune, familie, demență
Cea mai importantă misiune a acestei cărți – Și-n fiecare dimineață, drumul spre casă e tot mai lung, de Fredrik Backman, volum care se citește într-o oră, două, este cea caritabilă. Pentru scopul ei înalt, i se poate trece cu vederea autorului – care se scuză de câteva ori, în carte, că a publicat un text care nu era menit pentru tipar, ci pentru blogul său – acest, să zicem, capriciu.
Și atunci, începi să citești cărticica – avertizat din prefață – de la premisa că veniturile din vânzări nu merg la scriitor, ci sunt donate pentru cercetarea bolilor neurodegenerative. Aceasta e tema cărții – pierderea irevocabilă, cu încetinitorul, a minții. Și e bine să începeți cu menirea cărții, căci astfel este de înțeles de ce personajele, evenimentele și tema nu au fost explorate mai pe larg.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Când uiți drumul spre casă
Am intrat în cartea lui Backman după câteva experiențe culturale cutremurătoare care au ca temă Alzheimer / demența și efectele lor asupra celor aflați în suferință și asupra familiilor, celor apropiați, care trăiesc la unison cu bolnavii, cu încetinitorul, drama de a pierde omul drag, înainte ca el să fie pierdut.
Cea mai recentă este piesa Tatăl, de Florian Zeller, pe care am văzut-o în iulie la Bulandra – cu Victor Rebenciuc drept tată. M-a dat peste cap la fel de mult ca ecranizarea în care Anthony Hopkins joacă rolul Tatălui. Dramaturgul, regizorul de la Bulandra și Fredrik Backman folosesc același tip de personaj și aceeași metaforă a “casei care se destramă / îndepărtează”. Un tată (și bunic), care nu reușește să mai găsească drumul spre casă, acele elemente familiare care-și dau siguranța și liniștea cotidiene, din cauza bolii care “rupe” zilnic fragmente din “hartă”, din memorie.
Tatăl, în varianta pentru cinema premiat cu Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, este motivul pentru care Și-n fiecare dimineață, drumul spre casă e tot mai lung a fost pentru mine varianta prescurtată a textului perfect al lui Zeller. Dialogurile între bunic și nepot, respectiv tată și fiu sunt însă la fel de percutante, pline de emoție și frumoase (există frumusețe în suferință!) la suedez, cum sunt la dramaturgul francez.
Axată pe emoții, pe tristețea pierderii identității celor dragi, pe simboluri, metafore și alegorii, cartea lui Backman, ușoară cum pare, reușește să redea limpede, cu binecunoscuta sensibilitate a scriitorului și cu multă empatie, greutatea vieților apăsate de bolile cumplite care iau ca tribut nimic mai puțin decât conștiența, prezența în prezent.
În timp ce Zeller folosește casa referindu-se la spațiul fizic pe care bolnavul îl pierde fie nemaifiind capabil să îl recunoască, fie nevoit să-l părăsească, pentru a se muta acolo unde va fi supravegheat și îngrijit continuu (la spital), pentru Backman casa este o metaforă pentru minte.
Mintea sănătoasă e casa ființei noastre, cea bolnavă este un labirint prin care te chinui să răzbești înapoi acasă. Ești acasă acolo unde recunoști ceea ce te înconjoară și încetezi să mai fii, atunci când mintea afectată de boală devine incapabilă să te ajute să recunoști reperele din jur. Totul devine treptat străin și imposibil de descifrat. Și-n fiecare dimineață, drumul spre casă e tot mai lung.
| PROMOȚIILE ZILEI | |
 | Târg de Crăciun -40% |
 | -15% TOP 10 Gaudeamus |
 | Târg de Crăciun |
 | Târgul cadourilor de Crăciun |
 | Târgul Cărtureștilor |
 | Târgul ofertelor de Crăciun |
 | -20% Cărți în ediții de colecție |
Dragostea e drumul
Soluția mai degrabă ignorată de Zeller, autor care pune accentul pe pierdere, pe inabilitatea de a funcționa și pe drama dizolvării contactului cu cei dragi și destrămarea relației cu realitatea, soluție care prisosește la Backman, este dragostea.
Cei care-l iubesc vor regăsi în această nuvelă ceea ce i-a cucerit la “Un bărbat pe nume Ove”, în “Scandalul” sau în “Oameni anxioși”. Dragostea. Capacitatea de dărui puțin, din mai multul tău pentru a ne ajuta reciproc să ducem vieți mai bune, să trăim cu sens, să fim oameni cu O de la Ove. Backman are pentru demență singura soluție omenească posibilă:
Amintește-ți tu cine este cel care nu mai știe cine este. Fii memoria lui portabilă și puterea lui pierdută. Asta e dragostea. Rămâi cu el (ea), repetă-i numele lucrurilor și oamenilor pe care i-a uitat. Fii casa pe care a pierdut-o. Fii dragoste.
– Ce putem face ca să-l ajutăm pe bunicul?
Lacrimile tatălui se usucă pe puloverul băiatului.
– Putem să mergem cu el pe drum, să-i ținem de urât.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
NOUTATE Învingătorii, Fredrik Backman
RECENZIE Scandalul, Fredrik Backman
TOP Cele mai bine vândute cărți la BOOKFEST 2023
rasfoiala.com 