Éric-Emmanuel Schmitt, scriitor și dramaturg francez de renume a fost anul acesta unul dintre invitații speciali ai FILIT Iași, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. A avut generozitatea să acorde o parte din timpul petrecut la festival unei discuții cu noi despre menirea sa ca scriitor, teatru și literatură, influența AI în lumea creației literare și a traducerilor, precum și subiectului “în România se citește puțin”.

“Toată lumea înțelesese că sunt scriitor, mai puțin eu.”

Despre scris ați spus că vă vine natural, că scrieți așa cum mărul face mere. Totuși, de unde a început scrisul pentru dumneavoastră?

Cred că este la fel de natural ca respirația. Pe când eram un mic băiețel, reveneam de la școală și înnegream caietele cu povești. Credeam că toți băiețeii și fetițele fac la fel ca mine și am descoperit destul de recent că nu e cazul. Astfel, toată lumea înțelesese că sunt scriitor, mai puțin eu.

Cât a durat să vă dați seama? Doamna Pilinska a avut ceva de-a face cu această înțelegere?

Până la 20 de ani. În acele vremuri studiam filozofia și voiam să fiu profesor la universitate, ceea ce s-a și întâmplat. Eram convins că destinul meu este muzica. Lucrând, mi-am dat seama că eu iubeam muzica mai mult decât mă iubea ea pe mine. Și atunci am consimțit să devin ceea ce sunt. Cum spune poetul grec Pindar:

Devino ceea ce ești, atunci când devii conștient.

Și de atunci am cedat acestui har, acestui dar natural pentru scriitură și nu m-am mulțumit cu darul, ci am început să muncesc.

Schimbăm puțin registrul și ne mutăm în Franța de astăzi, unde scriitorii și traducătorii au semnat recent un manifest cu titlul Nu traducerilor fără suflet. Petiția anunță “o lume în care creația se lipsește din ce în ce mai mult de om”. Care e poziția dumneavoastră?

Da, am semnat și eu manifestul. Ceea ce îi va lipsi inteligenței artificiale este inovația, creativitatea, ineditul și originalitatea. Inteligența artificială nu face altceva decât să amestece într-un ceaun rețete vechi. Niciunul dintre scriitori nu a inventat întreaga literatură, dar fiecare dintre ei are maniera sa unică de a scrie.

Dar pentru traducere este foarte foarte grav. Riscul este acolo, pentru că efectiv poate lăsa impresia că se poate obține o traducere bună (n.r. folosind IA). Dar este o traducere veritabilă? Nu în literatură! Despre acest subiect, am avut o discuție cu traducătorul meu italian, acum câțiva ani. El traduce și alți autori francezi – Houellebecq, Emmanuel Carrere și alții. A explicat care este diferența între cele două tipuri de traducere. Este lexicul, este sintaxa?, l-am întrebat. Nu chiar. Este energia, a spus el. Iată! Este energia unui autor. Dacă o pot transcrie în limbă, atunci știu că îl traduc bine pe acel autor.

Vă simțiți în vreun fel amenințat, poate în viitor, de folosirea AI pentru scrierea cărților? Sunt cărțile amenințate?

Nu mă simt deloc amenințat de AI.

Absolut deloc. Există deja multe cărți care par să fi fost scrise de AI. Fără originalitate, fără singularitate, fără emoție, fără energie. Sper că editorii vor fi la înălțimea acestor alegeri, pentru că lor le va reveni sarcina de a deosebi creația umană de cea artificială. Niciun robot nu are, în acest moment, discernământul pentru a face asta.

M-am distrat cu Chat GPT.

I-am dat un text și i-am spus să îl scrie în maniera lui Chateaubriand, Diderot, Collette, Schmitt. Și l-a scris.

V-ați recunoscut stilul?

Absolut deloc. A fost o caricatură a scriiturii mele, așa cum a fost o caricatură după Colette sau Chateaubriand. Mașina preia niște teme, niște obsesii specifice, de pildă pentru mine, încerca să ridice la un nivel filozofic și spiritual, când textul nu era deloc de această natură. A fost ridicol.

Ați venit de multe ori în România, nu doar pentru lansările cărților, ci și pentru a juca teatru și pentru alte evenimente. Care este relația dumneavoastră personală, sufletească cu România?

Îmi place umorul românesc. Îmi place această distanță totodată ironică și veselă. Nu e un umor care trage la țintă, e un umor care adună oameni într-un soi de tandrețe.

Cum vi se par cititorii români, cum vă raportați la ei?

Simt bineînțeles rădăcinile noastre comune, latinitatea. Aparținem unei istorii similare, chiar dacă există diferențe. Și cultural vorbind există influențe reciproce. Pentru că marii scriitori “francezi” sunt români. Iar eu personal am o pasiune deosebită pentru Ionesco. Întotdeauna am considerat că el trebuia să primească premiul Nobel, ci nu Beckett. Opera lui este mult mai vastă, mai cuprinzătoare. Mereu am considerat că este foarte important ca Nobelul să fie acordat acelor țări a căror limbă nu e dominantă.

Ne întoarcem la opera dumneavoastră. Sunteți și dramaturg. Multe dintre piesele dumneavoastră de teatru au fost puse în scenă în România – ați văzut vreuna dintre ele?

Nu, niciuna. Dar în urmă cu doi ani doi ani, am venit la Sibiu pentru a juca într-o piesă și atunci am primit o stea pe Aleea celebrităților din oraș. Sunt foarte mândru.

Vă simțiți mai apropiat de proză sau de teatru?

Nu fac diferențe. Nu e o decizie ci pur și simplu felul în care se desfășoară povestea în mintea mea. Personajul este cel care îmi spune sunt un personaj de teatru – dacă e vorba de o criză sau sunt un personaj de roman, dacă e vorba de o anumită diluție a timpului.

Statisticile spun că românii citesc mai puțin decât ne-am dori. De ce credeți că există diferențe între țări cu mulți cititori precum Franța sau Spania și cele în care cititul nu e foarte popular?

Nu cred că este o chestiune de climat, ci una de istorie. În Franța există, încă din perioada Renașterii o iubire pentru limba franceză. În Franța toată lumea vrea să scrie cărți și avem chiar autori care semnează cărți pe care nu le-au scris. Dragostea de limbă este fundamentul dragostei pentru lectură. În teatru, de exemplu, regele Ludovic al XIV lea urca el însuși pe scenă și juca anumite roluri. Și în teatru se manifesta această dragoste față de limbă, pentru că de la început a fost nivelul ridicat. Tradiția noastră teatrală nu vine de pe stradă, ci de la curtea regală.

Cum poate fi hrănit apetitul pentru lectură?

Eu le spun celor tineri: Nu există nimic mai sexy decât o femeie care citește. Pentru că există un mister acolo. Pentru că asta demonstrează adâncimea unei ființe care este acolo și în același timp este în altă parte. E fascinant!

Trebuie creată dorința de a citi.

Ce proiecte recente aveți, pe lângă ciclul romanesc Paradisuri pierdute din care au fost deja publicate două volume?

Tocmai am publicat în Franța o carte despre Maria Callas (Rivala). Este un micro roman, care spune povestea Mariei Callas din perspectiva rivalei ei. Și de asemenea, continuu să scriu teatru.

Recomandare de carte

	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

În limba română, din opera scriitorului Éric-Emmanuel Schmitt, cel mai recent volum, apărut în 2024, este Rivala, un omagiu adus sopranei Maria Callas, de data asta văzută nu din perspectiva unui narator distant, ci prin ochii celei mai aprige rivale, Carlotta Berlumi. 

După ce i-a supraviețuit sopranei supranumite La Divina, Carlotta Berlumi se întoarce în Italia, punând capăt unui lung exil argentinian. Nimeni nu-și amintește de ea, cu excepția lui Enzo, un tânăr pasionat de operă, care i-a auzit numele rostit cu adorație de către bunicul lui. El devine confidentul venerabilei Carlotta, căreia trecerea anilor nu i-a domolit furia. Pentru că fosta primadonă este în continuare convinsă că era cea mai bună, publicul o adora, iar apoi a apărut Maria Callas, o maestră a manipulării care, invidioasă, i-a furat locul sub lumina reflectoarelor.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BOOKFEST 2024 TOP bestselleruri la marile edituri

INTERVIU EXCLUSIV Markus Zusak: Oamenii vin adeseori și îmi mărturisesc, “Datorită Hoțului de cărți, nu-mi mai este frică de moarte.” (partea I)

RECENZIE Omul care vedea dincolo de chipuri, Eric Emmanuel Schmitt