În cele patru zile la FILIT Iași, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, ne-am răsfățat cu literatură de dimineața până târziu în noapte, dar mai ales cu întâlniri deosebite cu unii dintre scriitorii români și străini ai momentului. Unul dintre invitații speciali din acest an, Mihai Radu, ne-a acordat un interviu în care am vorbit despre beneficiile amneziei pentru România, rețeta simplă ca să-i atragem pe tineri spre carte și secretul prin care dăm șah-mat inteligenței artificiale.

Când îl vezi apropiindu-se, cu îmbrăcămintea, lanțul de la blugi și tatuajele, îl poți confunda ușor pe Mihai cu solistul unei trupe rock. Parcă ochelarii îl mai “trădează” ca scriitor. Asta dacă nu știi că ai în față autorul a patru romane, dintre care ultimul are deja o nouă viață și se joacă pe scena Teatrului Național București, cu casa închisă, încă de la premieră. Mihai ne-a oferit o conversație spumoasă, în stilu-i caracteristic, un autograf pe ultimul său roman – care va merge la un cititor Răsfoiala – dar și detalii despre cărțile la care lucrează acum, în paralel.

Radu Afrim a pus în scenă o dramatizare a romanului Repetiție pentru o lume mai bună. Cum s-a întâmplat și cum ai trăit experiența de a-ți vedea povestea transformată într-o piesă de teatru?

A fost fascinant pentru mine, pentru că nu mai lucrasem deloc în zona asta. Radu are o contribuție tot mai mare și e minunată această aplecare a lui, de a lua scriitori de azi, din România și de a lucra cu ei. Nu sunt primul, are în spate o întreagă listă de scriitori, mai tineri, mai puțin tineri, dar care publică acum, care sunt în atenția publicului.

A citit online niște pasaje din roman și de acolo au plecat discuțiile, până am ajuns la piesă. A fost o muncă fascinantă pentru mine – pentru că am lucrat trei săptămâni, la masă cu actorii și cu Radu, în sine acolo a fost scrisă piesa. Și aici trebuie să le mulțumesc și actorilor pentru că au fost foarte atașați de carte, de subiect, de personaje. Le-au vrut, le-au simțit, le-au construit, le-au dus unde au gândit ei că au relevanță – pentru public, dar și pentru ei înșiși. Au vrut să trăiască personajele, au vrut să le compună, să le dea formă. Și asta a fost fascinant pentru mine. Dacă ai văzut piesa, este o distanță mare, pentru că e o privire plecată dinspre imagine, nu neapărat dinspre textul din carte. Mă gândeam, glumeam cu prietenii, că ar fi o provocare să scriu acum un roman inspirat din piesa de teatru a lui Radu Afrim. Dar piesa a fost ceva fabulos pentru destinul cărții.

Asta voiam să te întreb. A ajutat piesa de teatru la succesul cărții?

Evident că a ajutat la vizibilitatea ei, la vânzări, indiscutabil. Cartea se vânduse bine și până atunci, s-a vorbit mult despre ea, dar piesa a fost un ajutor imens pentru carte, atât comercial, cât și pentru viața cărții. Pentru că Repetiție pentru o viață mai bună există acum și pe scenă, și nu în mâna oricui, ci a lui Radu Afrim și a unor actori absolut fabuloși.

---

“Nu cred în granițe de niciun fel”

Paul, personajul-narator al romanului, spune la un moment dat în carte: “Ţara asta defectă ar trebui să uite totul despre ea însăși, cum s-a întâmplat cu tata”. Dacă mâine România s-ar trezi amnezică, cum ar fi țara asta, cum am fi noi toți?

Fără discuție, ar avea infinit mai multe șanse decât are acum. Poate nu va ieși nimic, dar dacă va fi să mai aibă o șansă – e vorba de cum văd eu lucrurile, evident – e nevoie de un cataclism, nu unul material, cât unul mental, istoric, social. O schimbare a perspectivei, o ieșire dintr-un destin și intrarea într-un cu totul altul, dacă mai nimerim vreunul. Iar uitarea te ajută la așa ceva, amnezia te face să o iei pe alte drumuri, poate greșite și alea, dar sunt sigur că am avea mult mai multe șanse decât ce trăim noi acum. Iar ceea ce cred că vom trăi va fi mai rău, mai trist, mai fără speranță.

Se spune că țările sunt entități ficționale, ele sunt formate de fapt din oamenii care trăiesc în ele. Ne-ar prinde bine să devenim cu toții amnezici?

Ţările sunt o ficțiune și, de multe ori, o ficțiune foarte dureroasă. Vedem ce se întâmplă azi în Orientul Apropiat. Lucruri plecate de la granițe. Lucruri plecate de la “până aici ne întindem noi, de aici mai vedem dacă vă întindeți voi, că poate vom merge mai încolo.” Intri într-o spirală a violenței, într-un proces pe care nu-l mai poți controla, care se hrănește din el însuși de la un punct încolo.

Nu cred în granițe de niciun fel. Au avut o funcționalitate istorică, și aceea păguboasă la un moment dat, care ne-a făcut să credem că avem identitate, atâta timp cât avem granițe. Și eu nu cred asta. Nu cred că suntem cineva pentru că avem un steag și niște tineri mor pentru steagul ăla, e cea mai mare tâmpenie din istorie. Nu imnul ne face să avem o identitate, istoria da – îți oferă o identitate, dar păstrezi această istorie prin asumare, lucrând cu ea, ducând-o mai departe, făcând ceva cu ea. O istorie pe care o pui pur și simplu într-un muzeu, ca într-o debara, nu are niciun sens. Cu istoria și cu limba ne mândrim, facem Ziua Limbii, vorbim despre Eminescu în cel mai frumos mod, dar nu internalizăm, nu simțim organic lucrurile astea. Alte lucruri și alte comportamente ne-au devenit organice.

“Evident că sunt pasionat de literatură, citesc, scriu – dar nu fetișizez asta”

Poate fi literatura, în sine, o “repetiție pentru o lume mai bună?”

Evident că se poate trăi foarte bine și fără literatură. Nu vreau să fac mare caz de literatură. Evident că sunt pasionat de ea, citesc, scriu – dar nu fetișizez asta. În schimb cred că da, cred că…

Oamenilor cărora le place ficțiunea, oamenii care au această pornire de a înțelege o altă viață, cu totul străină de a lor, cred că ei practică empatia.

Îți îmbogățești empatia, dacă citești?

Da. Cred că organul empatiei se poate lucra, ca un mușchi, literatura ajută la asta. Istoria, filmele, muzica ajută la asta. Ele sunt toate alte feluri de a fi împreună, de a ne pune în joc slăbiciunea, suferința, fericirea – le vezi în celălalt. Tânjești și suferi alături de celălalt, fie că e vorba de un personaj, de un scriitor, de o lume cu totul. Dacă e să vorbim de solidaritate, mai repede o creezi prin povești, decât prin teorii.

Repetiție pentru o lume mai bună a fost nominalizată anul acesta la Premiul Liceenilor de la FILIT. Cum crezi că a ajuns cartea la tinerii cititori?

Sunt și eu curios, mă voi întâlni cu ei, abia aștept să văd grila de lectură, fiindcă romanul are zone mai contondente, e construit în principal în jurul altei generații. Poate generația părinților acestor liceeni. Din punctul ăsta de vedere sunt foarte curios cum au digerat tinerii temele de acolo. Dar evident, nu există ceva mai măgulitor pentru un autor decât să fie citit de generațiile tinere. Înseamnă că ești acolo, înseamnă că ești viu, înseamnă că vorbești tuturor.

Cartea portretizează un om la vârsta a doua, poate chiar puțin dincolo de ea, care trăiește o serie de crize, pe diverse planuri.  Dacă facem comparația între generații, ce am primit de la părinții noștri, ce aducem cu noi din generațiile din urmă, ce e bun și la ce ar trebui să renunțăm?

Nu pot să răspund la ultima parte a întrebării. Eu, fiind născut în 1977, aveam 13 ani la Revoluție, momentul care ne-a aruncat într-o cu totul altă lume. Distanța pe care am putea-o gândi între azi și ’89, sau anii ’80 este imensă. Copiii mei nu pot înțelege perioada comunistă, n-o pot înțelege în cotidianul ei. Le este imposibil unor copii care cresc încă de la grădiniță cu lucruri precum online, virtual, cu toate formele noi de comunicare. Este imposibil să le explici acea lume care avea cu totul alte coordonate.

“Am cumva impresia că, față de bunicii lor, copiii mei sunt o altă specie”

Le folosește la ceva să le spui despre lumea aceea?

Cred că da. Numai că este foarte greu să le-o faci traductibilă. Pare cumva o ficțiune grotescă. Am cumva impresia că, față de bunicii lor, copiii mei sunt o altă “specie”. Ideea e să le poți traduce lumea aceea într-o ficțiune care să aibă sens pentru ei. Pentru un scriitor e oricând o miză asta. În romanul meu de dinainte, Contaminare, sunt trei povești, iar una dintre ele se petrecea în Orșova, unde o fată și prietenul ei încearcă să treacă Dunărea în 1989. Acel episod din roman a fost un fel de omagiu adus copilăriei mele, bunicilor mei. Am stat acolo până la șapte ani, apoi mi-am petrecut multe vacanțe acolo. E foarte straniu, pentru că ne raportăm diferit la trecut. Într-un fel mă raportam la perioada comunistă acum zece ani, în cu totul alt fel în anii 2000, și sunt sigur că în cu totul alt fel o voi face peste zece ani de acum. Devine foarte lichid trecutul.

Probabil copiii tăi ți-au schimbat modul în care te raportezi la propriul trecut.

Absolut. Avem impresia că stăpânim trecutul, l-am categorisiti, l-am pus ca într-o bilbliotecă, nimic mai fals. Trecutul e infinit de schimbător. Poate multe nenorociri la scară globală se întâmplă pentru că ne raportăm la trecut ca la ceva cimentat. Că tot vorbeam de granițe mai devreme. Până unde întorci istoria, până la urmă, unde întorci trecutul? Ajungem să îl credem pe dementul ăla care spunea că el e stră-stră-strănepotul lui Ștefan cel Mare și prin urmare să-i dăm Moldova. Dar unde-i acel moment de dreptate în istorie la care să ne întoarcem? Și vedem că asta se întâmplă astăzi în lume, asta trăim. Până unde mergem în istorie? Putem să mergem cu trei mii de ani înainte, putem să mergem cu două mii, unii nu existau încă, alții nu mai există deloc între timp.

Ce se întâmplă acum în Israel / Palestina.

Absolut. Israel, Palestina, Ucraina și așa mai departe. Oare nu pleacă tot acest rău din faptul că nu punem omul în mijlocul gândirii, nu punem omul în mijlocul scenariilor pe care le facem și punem cu totul alte ficțiuni? Omul viu ar trebui să fie de netrecut în orice gândire. Totul ar trebui să meargă până la omul viu, ca omul viu să nu sufere, omul viu să aibă acces la apă, la mâncare, la educație pentru el și pentru copiii lui. Dacă nu plecăm de aici și vom pleca mereu, nu știu, de la hărți, de la neamuri, de la granițe, de la alianțe, n-avem cum să reușim, e un joc pierdut.

“Dă-le copiilor siguranță, dă-le școală, dă-le hrană, dă-le îmbrăcăminte, încălțăminte și așa mai departe și apoi se vor gândi și la cărți”

Mă întorc un pic la discuția despre tineri. Ce-i mai atrage pe tineri spre carte și spre lectură azi, când tehnologia e omniprezentă și ne livrează cunoaștere și divertisment fără efort și fără diferențiere?

După mintea mea, e o falsă problemă. Am văzut campanii, apeluri: haideți să facem o campanie prin care să-i facem pe tineri să citească. Hai să-i facem sensibili la nu știu ce. Nu. Dă-le copiilor siguranță, dă-le școală, dă-le hrană, dă-le îmbrăcăminte, încălțăminte și așa mai departe și apoi se vor gândi și la cărți.

E ca o piramidă a nevoilor?

Absolut. Trebuie să le dăm hrană, să le dăm educație. Asta însemnă bani, politici publice făcute cu cap și făcute în ani. Nu se va schimba de azi pe mâine absolut nimic. Cum ai picat treizeci de ani, nu te vei recupera în doi, trei, cinci ani, șase ani. Politicile publice de a oferi servicii de sănătate, de educație, de acces la educație  – pentru că sunt copii care au școala la treizeci de kilometri (n.r. distanță de casă), nu vor ajunge niciodată acolo. Se vor lăsa de școală. Părinții lor poate sunt șomeri, părinții lor poate sunt alcoolici, părinții lor poate îi bat, nimeni nu are grijă de chestia asta. Acel copil  – dacă e liniștit, dacă are profesori buni, dacă e căldură în casă – își va spune, Măi, aș vrea să citesc și cartea aia, să mă uit la documentarul ăla. Nu trebuie neapărat cărți, e vorba de acces la cultură, în întregul ei…

“Braniște. B.A.S. Ernu. Filip Florian”

Mihai, ești foarte activ pe Facebook.

Hiperactiv!

Postezi adesea comentarii, uneori foarte incisive, alteori savuroase. Te inspiră cu ceva în plan literar interacțiunile tale de pe rețelele sociale?

Nu, e o practică, vine mai degrabă din jurnalism, vine din faptul că stând cu ochii atâția ani – sunt douăzeci de ani de presă de satiră, sunt zece ani de scris text la emisiunea Starea nației – m-a făcut să stau cu nasul băgat în partea cea mai murdară a României, asta politico-socială.

Și cum e, te distrezi sau e doar muncă?

Nu întotdeauna te distrezi. E și multă lehamite, cu cât trec anii, vezi că timpul trece și lucrurile se degradează. Am intrat în această presă satirică la 23 de ani și asta e toată perioada tinereții, a maturizării mele. Și vezi degradare umană, îți este limpede că lucrurile nu merg nicidecum spre ce gândeai, spre ce speranțe ai avut. Și atunci nu mai devine plăcută experiența asta. Vezi că ai ajuns în punctul în care lovești cu buldozerele într-un om politic, sunt scandaluri care cu douăzeci de ani înainte, nu știu, l-ar fi scos pe ăla din politică. Acum nu se întâmplă nimic, totul merge mai departe, a doua zi, a treia zi e totul ok.

Să ne întoarcem mai bine la literatură. Spune-ne trei autori români pe care merită să-i citim.

[Lavinia] Braniște, B.A.S [Bogdan-Alexandru Stănescu], [Vasile] Ernu, Filip Florian.

E ceva ce ai citit recent din acești autori și ți-a plăcut?

Da, Abraxas. [Bogdan-Alexandru Stănescu, ed. Polirom, 2022]

De ce citești și care e cea mai recentă lectură a ta?

Uite, acum citesc Roman polițist al lui (Mihai) Iovănel, pentru că lucrez în paralel cumva la două romane, iar unul dintre ele are o mare parte polițistă. E documentare, e intrarea într-o stare mentală, o cartografiere a genului. Mi-am mai luat niște romane nordice. Rășină se numește unul dintre ele, [Rășină, de Ane Riel, ed. Crime Press, 2021]. Îmi place să citesc din zona în care scriu în momentul ăla, mi se pare că mă duce așa, într-o arie în care au mai fost și alții, unde sunt “fantomele” unora care au trecut pe-acolo.

Asta era următoarea mea întrebare, dacă ai un proiect în derulare și mi-ai spus că e vorba de două romane. Unul polițist, iar celălalt? Adică lucrezi la două romane în paralel?

Da. Îl mai iau pe unul, îl mai las pe celălalt. Le mai las pe amândouă…

Trebuie să ne spui cum reușești asta.

E cumva mai bine, e ca atunci când citești două cărți, știi? Eu oricum citesc două-trei cărți în paralel, să fie diferite ca zonă. Cărțile, asta e experiența mea cu ce scriu, te cam trag ele, te fac să stai cu mintea la ele. Dacă trebuie să tragi tu de o carte, înseamnă că ceva nu-i ok acolo. Ea e cea care se insinuează, te cere, stai mereu cu ea în cap și atunci construiești mai departe, ți se par vii personajele.

“Îmi plac personajele care cad, care se destramă, care pierd, care se prăbușesc”

Spuneai că una dintre cărți e un roman polițist. Și cealaltă carte?

O poveste de familie. De fapt trei povești – mamă, tată și fiu – perspectiva fiecăruia asupra unei vieți de familie în destrămare. Îmi plac personajele care cad, care se destramă, care pierd, care se prăbușesc.

De ce?

Asta mă atrage, nu știu de ce. Ăsta e gustul meu… Atunci cred că iese la suprafață un uman straniu, adevărata natură umană.

Ultima întrebare: e o mare agitație, se scriu petiții, se publică avertismente în presa internațională…

Despre următorul meu roman :).

Da, și asta 🙂 Există dezbaterea asta despre pericolele utilizării inteligenței artificiale în creația culturală. Și vreau să te întreb cum te face să te simți ideea că poate într-o zi, pe rafturile din librării vor fi cărțile tale și, alături, sunt niște romane generate de softuri de inteligență artificială.

Mi-e că nu vor mai fi romanele mele. ( Râde) Sigur se va întâmpla asta. Sigur!

Dar oare ne poate învăța inteligența artificială să dobândim ceea ce spuneai la începutul discuției – empatie?

Nu. Sau poate vorbesc prostii, nu cred eu acum asta. Dar fără discuție, inteligența artificială are la îndemână tot acest craft, de a construi ceva, de a construi o poveste brici, de a construi personaje, dar… îi știm pe șahiști, a luat bătaie Kasparov de la un calculator, iar asta cu zeci de ani în urmă, acum nici nu mai poți să te așezi la masă cu un motor de șah, că te doboară imediat.

Și cu toate astea oamenii joacă șah în continuare…

Bineînțeles. Cred că se vor schimba multe lucruri în următorii cinci, șase, zece ani, legat de presă, de scenarii, legat de cărți de ficțiune, legat și de cărți de non-ficțiune, fiindcă  având atâta putere de a aglutina informație din orice domeniu și fiind chiar surprinzătoare această inteligență artificială în a descoperi noi teritorii de analiză… putem fi dezarmați de lucrurile pe care le vom întâlni.

Despre Mihai Radu

Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie – Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A debutat cu volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri (2009), apoi a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). Este autorul romanelor Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017), Contaminare (2019) și Repetiție pentru o lume mai bună (2022). Activează de peste două decenii ca jurnalist, actualmente la săptămânalul Cațavencii și la emisiunea Starea nației.