Ani la rând m-am chinuit să ating niște standarde cvasi-imposibil de atins, pe care nu mi le seta nimeni alta decât eu. În lecturi și în restul faptelor mele. Practic, oricât de mult și de bun citeam, niciodată nu era îndeajuns, niciodată nu era bine, pentru că cineva din mine, o voce pururea neîngăduitoare, comenta cu obidă – Puteai și mai bine. Nu e de ajuns. (Nu ești de ajuns.)
Ba sunt. Și la fel este ce am citit anul trecut, atât cât a fost. Am făcut alte lucruri la fel de importante ca cititul. A fost un an greu, în special în prima jumătate și cu toate obstacolele am reușit să fac tot ce mi-am propusși ceva în plus. Și atunci…? De ce m-aș obidi, că, vezi-Doamne, n-am citit 200 de cărți sau înălțimea mea în cărți, cum propun standardele numerice ale influencer-ilor din bookstagram? Nu, merci. Am trecut de vârsta (mentală) la care căutam cu orice preț – inclusiv cu prețul liniștii mele – să satisfac un juriu invizibil. Eu sunt juriul și singurul important cu adevărat, iar verdictul este – numărul de cărți citite nu reflectă valoarea mea. Nici pe a cărților citite. Nici valoarea lor în corelație cu mine. Valoarea mea este capacitatea mea de a face lumină în mine și în jurul meu.
Așadar, la început de an nou, în loc să pun aici pomelnicul lecturilor din 2023, voi alege pe sprânceană dintre ele numai cărți de suflet. Pentru diversitate, în loc de opiniile mele (pe care le găsiți în recenzii, la click pe titlu), am extras pasaje care mi-au plăcut mult și pe care vreau să mi le fixez în memorie.
E un fel de îmbrățișare virtuală pe care mi-o dau eu mie, pe care te invit s-o împărtășești, dacă simți asemenea. Dă-ți pace! Indiferent cât de mult sau de puțin ai reușit anul trecut, din ce ți-ai propus să faci. E ok. Ești ok.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Mi-e dor de atingere umană. Nu mi-e dor să văd oameni sau să stau de vorbă cu ei, dar mi-e dor să fiu atins. Cred că sunetul pe care-l fac fulgii de zăpadă care se topesc imediat ce îmi cad pe umăr mi-a adus aminte de asta. Aici nu mai avem voie să ne atingem, dar ne putem spune povestea. Asta dacă ai o poveste de spus. Și ai face bine să ai, altfel nu poți supraviețui. Dacă nu ai, inventează. Dacă nu te pricepi, du-te la cei care pot inventa.
Se descurca bine, deși în unele dimineți își punea sutienul pe dos și părea o corvoadă prea mare să-l dea jos și să-l pună cum trebuie, așa că pur și simplu stătea acolo uitându-se la știri cu sutienul pe dos. Se descurca de minune, deși chipul ei fusese înlocuit cu un semn de întrebare, după un alt semn de întrebare, după un alt semn de întrebare, iar inima îi fusese înlocuită cu ceea ce i se întâmplă unui cârd de pescăruși când un câine vine alergând spre ei pe plajă, și singurul fel în care își mai putea oferi acum alinare era să stea în fața oglinzii și să spună cu voce tare: “Vacile nu-l cunosc.”
Îmi amintesc dialectul în gura mamei mele, când pierdea intonația blândă și zbiera la noi, intoxicată de nemulțumire: nu o mai scot la capăt cu voi, nu. Porunci, urlete, insulte, în cuvintele ei se simțea o existență tensionată, ca atunci când atingerea ușoară a unor nervi tociți, duce la dispariția, cu suferință, a oricărei bune-creșteri. O dată, de două ori, de trei ori ne amenința pe noi, fiicele ei, că o să plece, o să vă treziți dimineață și n-o să mă mai găsiți. Mă trezeam în fiecare dimineață tremurând de frică. În realitate, era mereu acolo, în cuvinte dispărea din casă încontinuu. Femeia aceea, Nina, părea liniștită și am fost invidioasă.
Ai mei nu m-au lăsat să merg să mai văd pentru ultima dată casa, deși am plâns rugându-mă de ei. Mi-au spus că deja strada e plină de case demolate, că nu e un loc pentru copii, și nu semănă cu ce-ți aduci tu aminte. Am plâns mult zilele alea, ai mei mi se păreau cruzi, răi pentru că nu mă lăsau să mai merg măcar o dată. Chiar dacă îmi trecuse pe la ureche cuvântul paradis, atunci sigur nu știam ce înseamnă, dar dacă aș fi știut, aș fi știut că plângeam după paradisul pierdut. Când s-a mutat Buni la noi, când am văzut durerea ei, am înțeles ce ne-a rugat mama și nu am mai plâns deloc. Sau cel puțin nu m-a mai văzut nimeni plângând.
În spațiul îngust dintre ea și raftul din față este meditatorul de latină. Stă în picioare, în V-ul difuz al picioarelor ei. Ochii sunt închiși; degetele strâng curbura spatelui ei. Mâinile lui au fost cele care i-au desfăcut fundele de la gât, care i-au tras în jos cămașa, care i-au scos sânii la lumină – și cât de speriați și de albi păreau, așa, neîncorsetați, în lumina zilei, în fața altcuiva; ochii lor roz – maronii îl priveau, la rândul lor, șocați. Cu toate acestea, mâinile ei au fost cele care i-au ridicat fustele, care au împins-o înapoi pe raftul acesta, care au tras corpul meditatorului de latină înspre ea. Tu, îi ziceau mâinile, pe tine te aleg. Și acum, asta – potrivirea asta. E ceva complet diferit de ce a simțit ea până acum. O face să se gândească la o mînă peste care trage o mănușă, la un miel care alunecă ud dintr-o oaie, la un topor care despică un buștean, la o cheie care se răsucește într-o încuietoare unsă. […] Merele, alunecând într-o parte și-n alta, se rotesc și tresaltă în locașurile lor.
Hotărăște, în timp ce se chinuie să bage cheia în contact, că asta este fraza ei cel mai puțin preferată din limba engleză. Dacă nu vă mai gândiți la asta, mârâie ea la bariera automată când se ridică să o lase să plece, probabil o să se întâmple pur și simplu. Dacă nu vă mai gândiți la asta, se răstește ea la radioul tăcut. Când oprește în fața școlii fiului ei, mormăie: O să se întâmple pur și simplu. Probabil. Aruncă o privire spre grupul de mame care așteaptă la poartă. Toate au câte un copil la școală, poate doi, și unul mai mic în sling sau un cărucior. Fiul ei a încetat să o mai întrebe când o să aibă un frățior sau o surioară; acest lucru nu a trecut neobservat de femeie. În schimb chiar săptămâna trecută, a întrebat-o dacă e posibil să joace leapșa singur.
Mutzunaki nu s-a clintit. Era distractiv. Deodată, i-a fost cat se poate de clar ce voia să întrebe. Voia să știe dacă era bărbat sau femeie, ce vârstă avea, unde locuia, cu ce se ocupa, ce-i plăcea. Voia să deducă și să afle neapărat cum era cel pe care-l nimerise pe post de Mutzunaki. Jucăria stătea lângă ea și o privea, poate tot la fel de nerăbdătoare să-i răspundă pe cât era s-o întrebe. Atunci i-a trecut prin cap că pasărea de pluș putea să-i scormonească intimitatea în voie, avea să-i vadă trupul în întregime, să-i audă glasul, să-i știe hainele, să străbată încăperea în deplină libertate, iar noaptea vrea să-l cunoască și pe Sven. Ei însă nu-i revenea decât posibilitatea să întrebe. Mutzunaki putea la fel de bine să nu răspundă sau să mintă. Să spună că era o elevă filipineză și de fapt să fie un petrolist iranian. Întâmplarea putea face chiar să fie cineva cunoscut care să nu-și dezvăluie niciodată identitatea.
Totul e foarte, foarte răpănos. Ziua e foarte răpănoasă, orașul ăsta, oamenii ăștia. E cald și lipicios. Aerul e lipicios. Femeia scoate o eugenie sfărâmată și aruncă firimiturile către porumbeii care se zburătăcesc și ridică praful. Și atunci Sonia răbufnește: – Nu-i ok să faceți mizerie, să știți. – Da, domnișoară, se vede că sunteți educată, răspunde imediat femeia, care sigur a mai fost cel puțin o dată în dialogul acesta. – Nu vedeți cât sunt de murdari? Și cum împrăștie praful? – Asta e problema cea mai mare în țara asta. Eu am venit noaptea cu trenul să îmi cer drepturile, am stat la coadă la minister. Nu vedeți ce se întâmplă cu pensiile? Băiatul din dreapta se ridică și pleacă, iar locul lui e luat imediat de altcineva. – Porumbelul e simbolul păcii! strigă femeia disperată. – Simbolul păcii e o ficțiune politică! face Sonia. Dați-le undeva mai izolat, dacă vreți. – Lasă că și noi suntem murdari, suntem plini de păcate.
rasfoiala.com 