Am aflat despre Cine locuiește la subsol, de Diana Geacăr, la recomandarea unei alte scriitoare, Simona Goșu. Cartea Dianei este cea mai faină descoperire recentă, din peisajul literar românesc… Prin care mi se pare că e greu să navighezi, să găsești cu ușurință cărți care se potrivesc așteptărilor tale de cititor.
Cine locuiește la subsol e o carte de povestiri narate grozav de bine, când cu o voce de adult, când cu una de copil, când cu glasurile unor tineri sau adolescenți. Autenticitatea, lipsa de inhibiții, cruzimea și candoarea sunt trăsăturile împărtășite ale personajelor, atât de vii și de carnale, încât îți lasă acel sentiment rar pe care mulți cititori de beletristică îl caută – uiți că citești. Însă nu doar prin personaje se distinge cartea Dianei de alte volume de povestiri, ci și o voce narativă limpede, puternică, de o creativitate deosebită, care pe mine mă face să vreau să aplaud. Ah, să nu uit, dialogurile sunt Perfecte. (da, cu majusculă)
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Când te-a mușcat cineva ultima oară?
Așa se simt prozele Dianei pe o carne de cititor fragedă și obișnuită cu blândețea, conformismul, precauția autorilor conservatori – ca o mușcătură. Sau cel puțin mie mi-a venit natural acest substantiv, despre Cine locuiește la subsol. Oriunde ai deschide cartea – fac asta cu volumele de povestiri, le apuc cum apuc, dar nu musai de la început – o să dai peste ceva neașteptat, nemaicitit vreodată, bizar. Dacă nu e o frază mișto ca asta
Când mi-am dat seama că nu pot să fug, pentru că sunt încălțată cu sandale cu toc, mi-am amintit câți ani am,
atunci e un flashback în zilele copilăriei, cu file care copiază oracolul de altă dată (și cu platitudinile duioase pe care ni le spuneam unii altora prin el), sau un personaj care își cenzurează editează rescrie textele (și gândurile) tăind ce e prost și punând ceva mai rău sau mai bun, poate o femeie care trăiește mai intens jocul de strategie în care s-a reinventat decât propria viață sau o scenă în care e imposibil să nu te recunoști, vulnerabil și mic, despuiat de chiloți și de demnitate, redus la neputințele zilei, manipulat cu sau fără tandrețe de mâinile unor străine care, deși nu te iubesc, (poate) te vor alinta cu adjectivele care le fac (presupun) să se simtă mai bine în halatele lor albe, la serviciu, în aceste locuri ale suferinței numite spitale.
Povestea din spital, Doula, a fost printre favoritele mele. M-am simțit Vera, m-am identificat cu femeia tânără care, după ce naște prin cezariană, se asistă pe ea însăși în zilele imediat următoare, se minunează de experiența corpului ei devenit obiectul principal al altor ființe cu care împarți doar provizoratul și primește instrucțiuni de genul
Nu plecați acasă, dacă nu aveți scaun.
Și în timp ce caută să se dezmeticească în această lume nouă, în care nu controlează (aproape) nimic și să se dumirească cine este acum, că este mamă, constată
Fusta albă a asistentei are un buzunar la care poate să ajungă ușor
O dată ajuns la spital, nu-ți mai aparții. Ești un fel de prizonier al medicinei – vii când nu ai de ales, pleci când vrem noi. Diana reușește să redea în Doula acest sentiment de înstrăinare, violența schimbărilor care se petrec în corpurile noastre maternale, violența cu care autoritatea (indiferent ce chip are ea) te deposedează de propria persoană, te aliniază în anonimat, te netezește cu unghia (cum scrie o altă scriitoare fabuloasă pe care tocmai o citesc):
Fete îmbrăcate într-o cămașă de noapte lungă, descheiată la piept, cu pete rotunde și unsuroase în jurul sfârcurilor, cu părul lipit de cap, adunat în șuvițe soioase, sau prins într-un smoc, în vârful capului, ca Vera, fete grase sau slabe, albe sau negre, care au făcut cezariană sau au născut pe cale naturală, se așează la coadă, taie holul perpendicular până ajung la perete, apoi fac o buclă, așteptând să fie strigate.
Frazele Dianei au o limpezime și o precizie reconfortante, iar personajele ei par a fi oameni mari care știu destul de bine ce au nevoie și cum să capete. Poate și asta m-a făcut să zâmbesc necontrolat citind Cine locuiește la subsol, deși pe spatele cărții scrie despre singurătate, depresie, nevroză… E plăcut să întâlnești – măcar în literatură – persoane capabile să-și verbalizeze atât de limpede voința
Mi-e dor de atingere umană. Nu mi-e dor să văd oameni sau să stau de vorbă cu ei, dar mi-e dor să fiu atins. Cred că sunetul pe care-l fac fulgii de zăpadă care se topesc imediat ce îmi cad pe umăr mi-a adus aminte de asta. Aici nu mai avem voie să ne atingem, dar ne putem spune povestea. Asta dacă ai o poveste de spus. Și ai face bine să ai, altfel nu poți supraviețui. Dacă nu ai, inventează. Dacă nu te pricepi, du-te la cei care pot inventa.
Sau poate că am zâmbit pentru că această carte, serioasă cum e ea în temele de fundal – feminitate, maternitate pierdută, relații, vise deșarte, inadecvare – are umor și, oh, Doamne, dacă nu mai putem să râdem de problemele noastre grave, atunci nu vom putea râde de nimic. Și mai are un lucru adevărat (deci frumos) pe care acum că l-am re/găsit, realizez ce mult îmi lipsește, în literatură și mai ales în viață. Nu e corectă politic. Bătrânii sunt moși și babe, grasele sunt grase, urâții sunt urâți cu spume, iar proștii sunt proști. Sunt așa cum sunt.
Nu știu ce-o să înțelegeți voi de aici, dar pentru mine a fost cașto (repetă obsesiv un personaj care abia a descoperit cuvântul și vrea să se mărite cu el) să fiu pentru o vreme într-o lume în care nu menajăm ego-urile nimănui (pentru că nu asta e treaba unui scriitor sau a unui cititor), ci numim oamenii așa cum îi vedem, pentru că nu toți sunt frumoși, buni, înmuguriți.
Un alt lucru care mi-a plăcut la scrisul Dianei (la personajul Vera, care revine în alte povestiri, la alte vârste) este profunzimea, reveria, nevoia de a consemna iar și iar, într-un jurnal infinit viața, farsele și zbaterile ei. Observațiile despre propria lume lăuntrică și despre lumile noastre care se întâlnesc, intră în coliziune, se amestecă, se preschimbă, observații strecurate printre scene de o banalitate frapantă.
„Verei îi place să observe totul.”
Asta e probabil ceea ce caracterizează cel mai bine stilul Dianei – combinația de simplitate și profunzime. Și sentimentul cald, molatic, pe care ți-l lasă amintirile împărtășite ale unei generații, faza Oracol, faza Michael Jackson, faza Cămin, faza Paulo Coelho. Sentimentul că faci parte dintr-un popor care se delimitează nu prin granițe și limbă, ci prin ce a trăit, ce-a citit, ce-a visat, ce-a suportat.
Feminitatea este o marcă puternică a povestirilor Dianei Geacăr. Nu cred că un bărbat poate citi o carte cum e asta până la capăt, respectiv înțelegând lucrurile pe care fiecare scriitor le scrie printre rânduri, în spatele cuvintelor, în viața din spate a cuvintelor. Lucrurile din viața noastră de femei. Dar poate tocmai că pentru că nu o va putea citi de tot, pe toată, poate ar fi cașto ca Cine locuiește la subsol să ajungă și la echipa cealaltă. Echipa care iese prea des, prea repede din joc.
Din cărțile pe care mi le dădea mama din biblioteca ei înțelesesem că dragostea dintre un bărbat și o femeie trebuie să fie devastatoare. Amândoi, sau măcar unul dintre ei, trebuie să sufere mult timp până când reușesc să fie, asta într-un caz fericit, din nou împreună. Dar băieții pe care-i cunoșteam eu nu prea sufereau. Adică, după ce mă culcam cu ei, dispăreau.
Răsfoiala 