Scriitor & cititor este o serie de interviuri care-și propune să întoarcă autorii români pe fața lor nevăzută, cea de cititor. Descoperim împreună ce resorturi intime îi fac să citească, ce amintiri de cititori poartă în bagaj, pe cine și de ce citesc și orice alte lucruri faine ne vor lăsa să aflăm.
Simona Antonescu s-a născut la Galați în anul 1969. A urmat cursurile Facultății de Chimie la Institutul Politehnic București și a debutat în 2015 cu Fotograful Curții Regale, roman câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Urmează romanele Darul lui Serafim (Cartea Românească 2016) și Hanul lui Manuc (Polirom 2017), cel din urmă finalist la Premiile de Proză ale Ziarului de Iași. În anul 2019 publică Ultima cruciadă, aleasă Cartea Anului Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov.
Romanul cel mai recent publicat (2021) este În umbra ei, nominalizat la Premiile de Proză ale Ziarului de Iași.
Refăcînd istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque pînă în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism și de demnitate, Simona Antonescu reușește să își captiveze cititorul strecurîndu-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întîmplă sub ochii noștri, ci și ceea ce s-a întîmplat cîndva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conține în el posibilitatea prezentului.
Bogdan Crețu
În colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom publică volumul Maria Tănase. Începând din 2018, Simona Antonescu publică, la Editura Nemi și o serie de cărți destinate micilor cititori, Istoria povestită copiilor.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Cine a fost prima persoană care a adus poveștile și lectura în viața ta?
Sora mamei mele era responsabilă cu cărțile în familie. Atunci când venea în vizită, ne aducea cărți în dar, mie și mamei. La sfârșitul clasei întâi am primit de la ea Fram, ursul polar, de Cezar Petrescu, și mi-am petrecut acea vacanță de vară citind primul roman din viața mea.
Fram m-a îndrăgostit pentru totdeauna de cărți.
Tot de la această mătușă am avut Alice în Țara Minunilor sau Shakespeare povestit copiilor. Îmi amintesc că, înainte de a mă lăsa să le citesc, îmi istorisea povestea din spate. Aflam mai întâi că Lewis Carol preda de fapt matematica la Oxford, că personajul Alice fusese creat având ca model pe nepoata sa ori că nu s-a păstrat absolut niciun manuscris scris de mâna lui Shakespeare și cu tainele acestea înfierbântându-mi deja imaginația intram în cărți chiar ca în Țara Minunilor.
Pe de altă parte, mama a fost dintotdeauna o mare cititoare. Toată copilăria o vedeam citind seara, înainte de culcare. Avea mereu o carte pe noptieră. Iar eu visam să fiu ca ea. Asistam la discuțiile celor două surori despre Prins, de Petru Popescu, ori Dimineață pierdută, de Gabriela Adameșteanu, îmi amintesc de aceste două titluri și îmi amintesc sentimentul meu de atunci:
Undeva, pe drumul din fața mea, există o lume plină de taine ascunse prin cărți, la care abia așteptam să ajung, atunci când aveam să cresc.
Călătorești înapoi în adolescență. Ești în locul tău preferat pentru citit, cu cartea preferată. Unde ești, ce citești?
Sunt în mărul din fața casei, unde mă ascundeam atunci când voiam să scap de treburile de pe lângă casă și citesc Frații Karamazov, de Dostoievski.
Apăruse recent la Editura Univers, mama o cumpărase, iar eu citisem pe loc prima pagină și anunțasem autoritar că pe asta o voi citi eu prima, ca să mă asigur că nu o începe mama înaintea mea.
Ai ritualuri de cititor? Asculți audio-books? Ai un e-reader?
Cu e-readerele nu prea sunt prietenă. Audio-books ascult mult în mașină, la volan, atunci când am de făcut drumuri lungi, de câteva ore, sau atunci când gătesc. Citesc așadar cărți în format fizic, pe hârtie, fără vreun ritual anume. Nu-mi lipsesc de lângă mine post-it-urile colorate, cu care pun semne prin locurile care îmi atrag atenția și subliniez pasajele care-mi plac, foarte ușor cu creionul, dar da, subliniez pe cărți. Nu ascult muzică atunci când citesc, dar conversațiile din jurul meu nu mă deranjează. Mă concentrez total asupra cărții, sunt cu toate simțurile în ea și nu mai aud nimic în jur.
Ce și cine ți-a stârnit prima data gândul “Sunt povestitoare”?
Pe la opt ani am scris niște poezii, după care am trecut repede la povestiri pe care le citeam familiei adunate în jurul mesei din bucătărie, după masa de seară. Erau bunicii materni, părinții și fratele meu mai mic, locuiam cu toții într-o casă foarte mare. Eram cam despotică, astăzi realizez că le ceream destul de poruncitor să mă asculte, apoi îi întrebam cum li s-a părut și îmi apăram cu însuflețire textele de orice sugestii de îmbunătățire. Nu cred că a existat momentul acela revelator despre care mă întrebi.
Nu a fost o descoperire, a fost un lucru pe care l-am știut dintotdeauna: povesteam ușor și cu mare plăcere.
Cum a fost pentru tine drumul de la scris la publicare?
Am pornit fără prea mari așteptări. Cred că aceasta este cheia, pe mine m-a ajutat mult. Citisem peste tot că între trimiterea manuscrisului la o editură și eventualul moment al publicării lui pot trece ani. Așa că mi-am creat un alt scop, mai apropiat și mai ușor de atins: să reușesc să termin un roman într-un an. Asta depindea numai și numai de mine, mă umplu de energie țelurile care țin exclusiv de mine.
Am început așadar lucrul la Fotograful Curții Regale, după ce am anunțat mai întâi familia și prietenii că, timp de un an, nu voi fi disponibilă deloc în weekenduri și nici în concediu. Am folosit tot timpul liber pentru scris. Acela a fost anul Fotografului, am mai multe amintiri din orele în care scriam decât despre orice alte întâmplări din jur. Către sfârșitul perioadei am început, în paralel, să caut pe net adresele de mail ale editurilor. Se sfârșea vara și se apropia data la care începea Concursul de Debut de la Cartea Românească.
Am înscris manuscrisul la concurs, apoi au urmat săptămâni în care nu-mi găseam rostul. După toată acea cursă de scris, eram deodată liberă, mă trezeam sâmbătă dimineața și aveam în fața mea o zi întreagă în care nu aveam nimic de făcut. O vreme mi s-a părut straniu, ca și cum reînvățam să merg, mă temeam puțin să organizez o ieșire cu prietenii, continuau să-mi vină tot felul de idei mai bune pentru finalul cărții. Dar o predasem, nu mai era nimic de făcut.
Am aflat rezultatul concursului după vreo câteva luni. Este un moment pe care mi-l amintesc cu tot atâta emoție ca și pe cel din salonul de nașteri, când am întrebat ce este? și o asistentă mi-a răspuns: e băiat!
Care dintre cărțile tale te re-prezintă cel mai bine?
E greu de răspuns la această întrebare. E ca și cum ai cere unei mame să spună ce copil își iubește cel mai mult. În fiecare dintre romane a rămas, pentru totdeauna, o bucată din mine. Fotograful Curții Regale va fi mereu prima luptă câștigată, așa ceva nu se uită. În Darul lui Serafim am lăsat, în mod neașteptat, mai multe frici și nesiguranțe decât în Fotograful. În Hanul lui Manuc se află relația mea cu bunica maternă și cu părinții, iar În umbra ei are importante părți autobiografice.
Ne dezvălui ceva în exclusivitate despre noua ta carte, care urmează să apară curând?
Încă nu sunt pregătită să mă despart de manuscris. Există o perioadă magică, pentru mine pare să fie chiar în afara timpului, în care manuscrisul este terminat, dar încă nu este predat la editură. Tehnic vorbind, pe parcursul acestei perioade încerci să te distanțezi pe cât posibil, înaintea unei ultime corecturi. Emoțional vorbind, sunt ultimele zile când povestea mai este încă numai a ta. După ce îi dai drumul în lume, ea aparține total cititorilor, este un pic dureros, e o tristețe greu de explicat.
Ai scris și o serie de cărți pentru copii. Citesc copiii de azi mai mult, mai puțin, altfel, care e impresia ta?
Datorită seriei Istoria povestită copiilor, am cunoscut clase întregi de copii cititori. Genul acela de cititori profesioniști, care știu să explice cu argumente de ce le-a plăcut o carte, știu să arate concret ce anume nu le-a plăcut. O bucurie de copii!
Meritul a fost de fiecare dată al doamnelor învățătoare sau profesoare, care exersează așa ceva cu copiii, la clasă. Meritul este al părintelui cititor, care are întotdeauna o carte începută pe noptieră și care citește sub ochii copilului. Exemplul personal este mult mai eficient decât orice alte metode.
Nu-mi dau seama dacă cei mici citesc astăzi mai mult sau mai puțin, pentru că am întâlnit des astfel de copii. Sunt convinsă că nu toate clasele sunt așa, dar nu am o vizibilitate suficient de bună ca să pot aprecia. Judecând după vânzări, cărțile pentru copii sunt mult mai căutate, dar asta înseamnă numai că părinții le cumpără, nu și că cei mici le citesc. Din păcate nu cunosc niciun caz în care copilul să fie un mare cititor, iar părinții nu. Oricât de mult s-ar strădui învățătorii și profesorii, reușitele de la școală se vor pierde în timp, pentru că avem sădită în noi dorința de a fi ca mama și ca tata.
Cum aducem spre carte o generație obișnuită cu “magia telefonului” încă de la doar câțiva ani? E posibil? E nevoie s-o aducem?
Este foarte mare nevoie, pentru că informația din telefon nu are același grad de complexitate ca cea dintr-o carte. Cititul activează zone mult mai subtile din creier decât am crede. Este una dintre puținele și cele mai sigure metode de antrenare a creativității, adică exact acea calitate necesară pentru a deveni un manager de succes, un inventator, un avocat excelent, un lider care inspiră sincer oamenii. În orice profesie se poate atinge excelența numai cu ajutorul neprețuit al creativității.
Cum aducem generația nouă spre carte? Cu exemplul personal, pentru aceia care au copii. Cei mici nu fac ce le spunem noi, ci fac ce facem noi. Cum ne concentrăm noi mai mult pe lectură? Cred că întrebându-ne în fiecare zi ce fel de copil vrem să creștem.
Care sunt preferatele / preferații tăi dintre autorii români de azi? (Câteva volume pe care ni le recomanzi)
Am citit cu plăcere Vântul, duhul, suflarea, de Andreea Răsuceanu,
Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu,
Cântecul păsării de plajă, de Tudor Ganea (vezi recenzia)
Citește și SCRIITOR & CITITOR Tudor Ganea
Voci la distanță, de Gabriela Adameșteanu.
Dar din literatura universală?
Dintre cărțile citite recent aș recomanda Insula lui Arturo, de Elsa Morante,
Confiteor, de Jaume Cabre
Măsurarea lumii, de Daniel Kehlmann sau Ca o rană de sabie, de Ahmet Altan.
Cea mai uimitoarea carte citită recent? Dar cea care te-a dezamăgit?
Sunt încântată de Theodoros, de Mircea Cărtărescu, pe care o citesc acum. Dintre cele citite recent m-au entuziasmat Măsurarea lumii, de Daniel Kehlmann, și Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo. (vezi recenzia)
O carte care nu m-a prins (poate e mult spus că m-a dezamăgit) este Fiecare moare singur, de Hans Fallada. Nu din pricina cărții, ci a mea, nu am rezonat cu stilul, frazele lui nu mi-au cântat la ureche.
Ai cărți la care te reîntorci regulat sau preferi noutățile?
Prefer noutățile. Atunci când îmi place o carte (întotdeauna pentru stilul de scris, nu acord prea mare importanță subiectului) citesc foarte încet, mă opresc ca să cercetez câte o frază foarte melodioasă sau un loc în care textul mi-a stârnit o emoție. Mă fascinează felul în care niște cuvinte scrise pe hârtie pot avea acest efect, de a da naștere unor trăiri. Dar nu am recitit cu adevărat niciodată o carte.
Ce pondere are nonficțiunea în lecturile tale? Ce citești acum?
Sunt cititoare de romane, ador ficțiunea. Atunci când scriu însă, când am intrat bine de tot în mijlocul unei noi povești, non-ficțiunea are o pondere mai mare, poate mai mult de jumătate. În ultimii doi ani am lucrat la o nouă carte, iar către final ajunsesem să citesc exclusiv cărți de istorie.
Acum citesc Theodoros, care mă încântă, gust din plin melodia frazelor lui Mircea Cărtărescu, au un echilibru atât de liniștitor, în sensul că niciun cuvânt nu este în plus, fraza se termină exact acolo unde simți că ar trebui să se termine. O bucurie.
Citește și RECENZIE Theodoros, de Mircea Cărtărescu. O desfătare literară
De ce citești? (Te rugăm să răspunzi în maxim 70 de caractere. Fără spații.)
Hrănesc o Simona dinăuntru, căreia nu-i ajunge viața ei și lumea în care trăiește.
Ești Ministrul Culturii o zi. Care e prima măsură pe care o iei?
Cred că prima măsură ar fi declararea Zilei Săptămânale de Citit, o zi în care în școli, companii, firme de toate mărimile și instituții de stat se va citi și se vor discuta cărțile citite. Programul va fi sprijinit de Minister, care va achiziționa exemplare din toate titlurile importante publicate în fiecare an și le va distribui în școli, companii, instituții. Banii i-aș lua de la campaniile electorale. Niciun candidat la o funcție politică nu va avea voie să-și facă campanie, toți vor fi obligați prin lege să sprijine financiar programul Ziua Săptămânală de Citit.
Un mesaj pentru cititorii care nu citesc pentru că “nu au timp”?
Dacă nu citesc, nu sunt cititori, oricât de mult și-ar dori.
Cititor este un titlu de noblețe care nu se acordă ușor.
O să las un mesaj pentru cei care nu citesc constant: nu este obligatoriu. Este un privilegiu, pentru că poveștile îi aleg pe cei cărora li se dezvăluie, nu noi alegem. Dacă vă uitați zile în șir la o carte și nu aveți timp să o citiți, acesta este un mesaj din partea cărții, care nu se lasă încă citită. Cine știe ce scrie acolo și voi nu trebuie să aflați?
Alte interviuri din seria SCRIITOR ȘI CITITOR
Bogdan Alexandru Stănescu, Cred cu tărie în ideile care îți vin citind
Bogdan Munteanu, despre vatmani închipuiți, poezie de stradă și cărți dăruite
Răsfoiala 