Theodoros, ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, este o călătorie monumentală pe jumătate de Glob, o istorie inventată dintr-o lume retrezită la viață, un fruct exotic al imaginației. Mă așteptam la o carte densă, aproape ermetică, la o mărturisire teribilă a singurătății și inadecvării. La o apocalipsă înscrisă în file aproape indescifrabile, așa cum am întâlnit în Orbitor sau în Solenoid. Am găsit un nou tărâm.
Mircea Cărtărescu nu s-a dezis de sine cu Theodoros, dar a adus o bogăție de limbă, imagine și sens pe care nu le-am mai găsit vreodată în altă carte la proporții atât de epice. Theodoros e o carte dificilă, dar este o carte la care poți accede, indiferent cine ești. Te captivează cu aventurile năucitoare ale personajelor, te încarcă de bogăția spirituală a lumii și te îmbracă într-o limbă română luxuriantă, spectaculoasă. Theodoros este o adevărată desfătare literară.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Theodoros, o lume fantastică, povestită ca altădată
Dacă în Orbitor Mircea Cărtărescu te uimește cu geniul său, dacă în Solenoid te simți copleșit de construcția narativă imensă, Theodoros te strămută într-o lume fantastică, în care scriitorul mobilizează, într-o limbă română aproape pierdută și acum recuperată, eroi, motive, legende și mituri ce glisează de la obscuritate cvasi-absolută la notorietate planetară.
O scrisoare uitată, scrisă în 1889 și citită întâia oară acum patru decenii; legendele vechi care circulau prin târgurile valahe de acum două secole; haiducii lui Iancu Jianu; zapciii agiei și ciuma și zmeiele Bucureștilor din vechime; povestea de mărire a lui Alexandru Macedon; rătăcirile lui Napoleon Bonaparte în stepele nesfârșitei Rusii; lupta unui general mongol cu regele Ger din Valahia; pirații din Arhipelagul Grecesc; Iudeea împăratului Solomon; Kebra Nagast – cartea sfântă etiopiană; insomniile Reginei Victoria și Biblia însăși – toate acestea și multe altele sunt elemente de recuzită ale punerii în scenă din Theodoros, povestea imposibil de repovestit, imposibil de lăsat din mână.
Tudor, Theodoros, Tewodros
Am speculat, înainte să citesc cartea, oare cine ar putea fi acest misterios Theodoros? Cărtărescu a aflat despre el acum mulți ani, din relatarea boierului Ion Ghica către Vasile Alecsandri. Se făcea vorbire acolo despre un băiat de slugă crescut la moșia de la Ghergani și devenit – după aventuri aproape neverosimile – nici mai mult nici mai puțin decât împăratul îndepărtatei Etiopii.
Nu pot să vă iau plăcerea de a descoperi cu propria minte identitatea eroului. Scriitorul s-a gândit vreme de peste trei decenii la acest personaj, căruia i-a creat avatarurile, o Treime care să-l poarte din naivitatea mistică a copilăriei spre sexualitatea înfometată și pofta de cucerire și aventură a bărbăției, trăgând după el o lume întreagă, până la Judecata de Apoi.
Theodoros are trei visuri în viață: el caută iubire, mărire și mântuire, neștiind că destinul nu îngăduie decât una dintre ele și că la sfârșit, totul dispare ca o fantasmă în colbul drumului și-n deșertăciunea lumii.
Pentru a-și afla dragostea, eroul va pândi pe lângă ziduri ferecate de conace, se va cățăra spre cer pe frânghia celui mai înalt zmeu înălțat peste târgul Bucureștilor, se va lupta cu Zburătorul – rivalul de neînvins, va căuta în paturi și în trupuri străine ostoirea dorului care îl consumă. Va purta în sân icoana iubitei, până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, căutând neobosit.
– Caută-mă! Nu te lăsa până nu mă afli. Umblă până la capătul lumii, rupe nouăzeci și nouă de încălțări de fier și tocește un toiag de oțel în drumul tău de peste mări și țări.
Pentru a dobândi mărirea, băiatul de la moșia valahă va sorbi însetat poveștile lui Alexandru Macedon și ale lui Napoleon Bonaparte. Va fi zapciu și haiduc (căci numai pe tărâmul nostru pare posibil să fii deopotrivă hoț și vardist), apoi pirat în largurile arhipelagului grecesc, vânat de turci și de englezi. Va strânge bogății și-și va împlini împărăția – prin vitejie și viclenie, ucidere, siluire și convingere fanatică – tocmai în țara îndepărtată a Etiopiei. Se va întrezări pe sine drept prieten epistolar al Reginei Victoria, ca mai apoi să o desfidă și să-i înfrunte armatele într-o ultimă fortăreață, într-o ultimă bătălie.
În sfârșit, pentru a-și căuta mântuirea, Theodoros va sparge lacătele bisericuței din Ghergani, va căuta simboluri ascunse în ostroavele din Grecia, va adăsta pe la mănăstirile din vechime învăţând pe de rost textele sfinte, va privi necugetat chiar în taina supremă a Chivotului Legământului. Va trăi mereu tras în sus de arhangheli și în jos de diavoli, pentru că e om și pentru că oamenii sunt întotdeauna câmpul de luptă dintre Bine și Rău.
“Am venit în lume ca să aduc adevărul”, mărturisise Hristosul în fața lui Pilat, iar acesta îl întrebase, sau se întrebase, grav sau batjocoritor sau poate-nțelept, “Ce este adevărul?”, și aceea fusese cea mai însemnată înfruntare de gânduri din istoria acestui pământ. Adevărul nu este-n lume, el vine de sus sau de jos, din ceruri sau din iadul sufletului omenesc. Poate fi mai mult adevăr în năluci, vise și nebunie, în basne și născociri, decât în dragostele și bătăliile lumii celei aievea.
Comoara dezgropată
Oh, cum să surprinzi într-o recenzie toate nestematele acestei cărți! Nu pot decât să mă gândesc la poezia lui Alexei Mateevici:
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
sunt cuvinte cărora Mircea Cărtărescu le dă un spațiu de locuit în romanul său, aproape echivalent unui dicționar de arhaisme. Theodoros e o comoară a limbii române dezvăluite în toată frumusețea, în cele peste șase sute de pagini. M-a cucerit vorba dulce din vechime cu care autorul își transportă cititorii în vremuri despre care aproape nimeni nu mai scrie azi. Acest grai vechi românesc, prizonier al arhivelor de biblioteci, readus acum la viață de Theodoros, te poartă înapoi în timp, te face să trăiești în viu imaginile, mirosurile, locurile, oamenii. Am păstrat pentru finalul articolului câteva fragmente care ilustrează frumusețea deosebită a scriiturii.
Theodoros e o îngemănare de povești paralele și planuri temporale care arată, pe lângă posesia desăvârșită a limbii, erudiția și imaginația autorului. Minunate sunt și trimiterile la scris, cărți și literatură – motive clasice în opera lui Cărtărescu – care reapar constant, să ne reamintească de ce e importantă Povestea în drumul întortocheat al vieții omului. Iar naratorii cărții – ce artificiu fabulos! – sunt înșiși Arhanghelii divini, ce veghează asupra lui Tudor / Theodoros / Tewodros și îi scriu povestea pentru a-i mărturisi trecerea prin lume și pentru a-i pregăti pledoaria la Judecata din urmă.
Aventurile extraordinare ale protagonistului îi vor cuceri chiar și pe cititorii care, până acum s-au încumetat timid la proza complicată, greu descifrabilă a lui Cărtărescu, în vreme ce aceia care-i iubesc literatura vor regăsi complexitatea narativă, profunzimea intelectuală și stilul inconfundabil cu care s-au obișnuit.
În preajma lansării, Mircea Cărtărescu a spus despre Theodoros, că este
modestul meu Veac de singurătate
Citind cartea, veți afla că ați fost păcăliți. Adjectivul modest nu se potrivește deloc acestui roman. El este opera magna, cartea care pune Istoria în slujba Poveștii și mai ales cartea în care Limba Română devine ea însăși personaj al Poveștii.
Theodoros – fragmente
Zăpada cădea din ceruri necontenit, săptămâni în șir, ca-n Hiperboreea, unde nu puteai vedea în fața ochilor de desimea fulgilor de gâscă viscoliți prin văzduh, casele și bordeiele se acopereau pe încetul până nu se mai zăreau, din biserici nu mai rămâneau afară decât crucile din vârf, pe când sub noul pământ alb și afânat sătenii săpau drumuri boltite de la o casă la alta, și se-adunau laolaltă în odaia cu cuptor, în jurul măsuțelor rotunde de lemn, și beau țuică din ulceluțe de lut și spărgeau nuci și depănau povești, și ascultau înfiorați glasul stihiilor din lumea albă de deasupra lor, ca și când ar fi fost morți și-ngropați și ar fi petrecut în satul lor de sub rădăcinile copacilor. Aveai să-ți aduci aminte de iarnă, în Etiopia, ce se topea-n soarele dogorâtor al Africii, ca de o lume străină, singura în care Crăciunul avea mireasmă de cozonaci cu nucă și mac, și de naramze și de vin fiert cu cuișoare, iar aerul mirosea a frig și-a pânză sfâșiată.
Sui încetișor scara spre podul plin de fân și-l zări pe Gligorie lungit în paie, pe-o parte, citind cu brațul sub cap, și-n spatele său, sclipind ca mătasea în dungile late de lumină, o roată uriașă de paing cu gângania mare și grea în mijloc. Lui Gligorie îi sări inima când văzu fata și simți-n nări mireasma ei uleioasă. Zâmbind, ea se lungi lângă el și-i mângâie cu două degete întoarse obrazul. “Îmi ești mult drag”, se peltici, îmbinând spusa românească și muzichia elinească a cuvintelor, dar abia apucă să spună atât, că junele, care luni în șir își ușurase dorul zvârlindu-și sămânţa în așternut cu chipul și trupul ei în minte, și cu gurguiele țâțelor pe care și le-amintea de parcă-i fripseseră palmele, și care oftase după ea în toate amurgurile, se răsturnă peste ea, își strecură palmele mari sub fotă și dezveli lumii oarbe frumusețea ei de fecioară.
Bucureștii ți se înfățișară ca un târg clădit nu din ziduri, cherestele și olane, ci din duhori, putori, miesme și miresme, mirosuri și miroasne, trandafir și mentă și halva și busuioc și leșie și rachiu și cartofi putrezi și hoituri și balegi, și scârnă de om la tot locul, și damful dulce al cahvelei, al stafidelor și-al curmalelor din dughene, și mireasma acră de borș, și straturile de cârciumărese și gherghine din fața cășilor, și mușcatele din ferești și regina-nopții desfăcându-se amară-n înserare, și tămâia răsucindu-se peste zecile de biserici, și mireasma fierbinte a pâinilor scoase din cuptor, mari cât roata carului, și enibaharul din cuhnii, și carnea de porc sfârâind pe tăciuni aprinși, laolaltă cu cârnații de oaie sparți în lungime și beliți la capete, și dulceața vinului roșu, înspumat, din cănile de lut, și izul înțepător al găinațului gâștelor, rațelor și găinilor ce umblau pe toate drumurile ca la ele acasă, și grețosul miros de vărsătură și pișat din preajma cârciumilor, și grădinile înmiresmate, pline de tot soiul de ierburi și buruieni, și zarzării, și corcodușii și gutuii și măcieșii presărați lângă zidurile albe ale caselor, și zorele desfăcute pe garduri, din sămânța pisată a cărora se făcea pulberea de visat frumos, și mireasma uleioasă de oleandru ce se înălța mai din toate curțile…
Căci uneori ești o bestie cu chip de om, Theodoros, iar altădată un crin cu mireasmă dumnezeiască, și, deși ai călcat în picioare toate poruncile lui Moise cu asupra de măsură, încă mai este copilărie și uimire în ochii tăi, iar miezul inimii tale e încă fraged în coaja sa aspră de lemn. Gând cu gând și faptă cu faptă, dor și amintire și mânie și vis al tău cu ochii deschiși, scriem totul cu slove neșterse în catastihul cu file din pielea trupului tău, căci doar pe piele de om se scriu cărțile adevărate. Dragoste, mărire și mântuire se-mpletesc de-a pururi în filele acestea muiate-n lacrămi, căci încă n-ai învățat până azi că nu se poate să le capeți pe toate trei, fiind dihonie veșnică între ele. Noaptea, când dormi cu capul pe braț, coborâm câteodată până la tine, pătrundem prin zid în odaia ta și stăm la capul tău câte-un ceas și mai bine, privindu-te-ndeaproape. Îți atingem pleoapele uneori cu degetul nostru prelung de lumină. Mai e timp, ne gândim, mai e timp, ne spunem, înșelându-ne pe noi înșine, căci noi vedem ce va fi, la fel de limpede cum ne amintim ce a fost.
Răsfoiala 
Timp de două săptămâni n-am lăsat din mână, pentru nici o altă carte, „Theodoros”, și, captivată de atâtea locuri , oameni și stări din cuprinsul ei, încerc o desferecare scriind acest comentariu, după ce am tot citi și recitit multe pasaje, încântată de scriitura măiestrită a autorului, reflectând pe marginea celor citite și conectându-mă emoțional cu personajele; sub semnul unei permanente uimiri , am trecut, astfel, pe nesimțite, de la bucurie la tristețe, de la extaz la disperare, de la admirație la dezamăgire.
O impresie constantă în timpul lecturii a fost contrastul frapant dintre elementele din care se constituie universul complex al cărții, autorul purtându-ne cu nonșalanță de la sacru la profan, de la angelic la demonic, de la sublim la grotesc, de la minciună la adevăr, de la inocență la turpitudine, de la opulență la promiscuitate și enumerarea, deja prea lungă, ar putea continua.
De altfel, arhanghelii, principala voce narativă a romanului, care urmăresc și consemnează faptele lui Theodoros în cartea pregătită pentru Marea Judecată, constată faptul că însuși Theodoros este plin de contradicții: „Căci uneori ești o bestie cu chip de om, Theodoros, iar altădată un crin cu mireasmă dumnezeiască, și, deși ai călcat în picioare toate poruncile lui Moise cu asupra de măsură, încă mai este copilărire și uimire în ochii tăi, iar miezul inimii tale e încă fraged în coaja sa aspră de lemn. Gând cu gând și faptă cu faptă , dor și amintire și mânie și vis al tău cu ochii deschiși, scriem totul cu slove neșterse în catastiful cu pielea trupului tău, căci doar cu piele de om se scriu cărțile adevărate. Dragoste, mărire, și mântuire se-mpletesc de-a pururi în filele acestea muiate-n lacrămi, căci încă n-ai învățat până azi că nu se poate să le capeți pe toate trei, fiind dihonie veșnică între ele.” Iar în ultimele pagini ale cărții, în care autorul prefigurează marea judecată de la sfârșitul veacurilor și al lumii, arhanghelul Mihail , amintind calitățile lui Theodoros (printre care și faptul că iubea pisicile și nu le lăsa niciodată fără lapte!) se confruntă cu Satanail, demonul răului, care de multe ori a pus stăpânire pe inima și pe faptele lui Theodoros.
Cele trei părți ale cărții, structurate, fiecare, simetric, în câte 33 de capitole, poartă nume specifice ale personajului principal în diferite ipostaze ale vieții. Prima parte, intitulată „Tudor” , este consacrată copilăriei și adolescenței acestuia, petrecute la Ghergani și București. Până la sfârșitul vieții sale zbuciumate îl va însoți permanent amintirea nostalgică a Valahiei – partea luminoasă a sinelui său: „ cețoasa, înzăpezita, sălbatica și neasemuita Valahie, patrie înflorită, cu mireasmă de de zarzări și gutui, cu cocoși cântători care încă mai străpungeau cu glasul lor trâmbița sufletului tău.” Fascinat de poveștile și cărțile despre Alexandru Macedon, dar și de veștile despre victoriile lui Napoleon, în inima sa apare visul, tot mai puternic, de a deveni, el însuși, împărat. Tot în această perioadă, în biserica satului copilăriei se naște interesul față de Chivotul Legii, devenit mai târziu obsesie. La București își are începutul și iubirea sa de o viață față de Stamatina, fiica domnitorului Dumitru Ghica, aflată la vârsta ingenuă a Zburătorului.
În partea a doua, „Theodoros”, eroul apare în iostaza de căpetenie a celor mai temuți pirați din mările Eladei și, în urma unei revelații, va cutreiera aceste mări, în căutarea celor șapte insule ale căror litere inițiale alcătuiesc cuvântul SAVAOTH , prin care se va dezlega taina locului în care se află Chivotul. O mare parte din peregrinările sale apar, în imagini edulcorate, în scrisorile adresate mamei sale, Sofiana, ale cărei răspunsuri laconice pe coli mai mult goale „erau lucrul cel mai sfânt” pe care-l avea, alături de „cadra” cu imaginea luminoasă a Stamatinei.
Întâlnim în paginile acestei secțiuni a cărții imagini maritime magnifice, de o mare forță de sugestie, redate în pasaje expresive, cu puternice inflexiuni poetice: „ …dar pentru ochii de carne nu e priveliște mai înălțătoare decât cea a mării aprinse de lumină. Fiecare creastă de val din miriadele ce-nconjoară ostroavele, steiurile de stâncă și barcazele cu pânzele umflate, mărunte ca gângăniile pe fața nesfârșită a apelor, răsfrânge slava cerului în mii de feluri, în sticliri jucăușe și-n văpăi ascuțite ca acele și-n freamăt de scântei , încât carnea străvezie a valurilor, ultramarină și verde turcoaz și palidă ca peruzeaua, înm continuu frământ și zbatere și patimă de-mperechere și geamăt de agonie.”
Chivotul la care visează Theodoros este folosit de autor și ca pretext pentru a dezvolta, în imagini fabuloase, episodul veterotestamentar al vizitei reginei din Shaba, Makeda, la Ierusalim, pentru a se convinge de înțelepciunea regelui Solomon. Apelând și la „Kebra Nagast”, Cartea sfântă a regilor Etiopiei, Mircea Cărtărescu transformă acest episod biblic într-o tulburătoare poveste de dragoste , desfășurată în decorul mirific al celui mai sfânt oraș: „Nu erau cuvinte pe lume să înfățișeze Ierusalimul. Nu le găsiseră nici învățații ce orbeau pe sulurile lor de papirus, nu le aflau nici călătorii ce urmau drumul caravanelor , și mai târziu nici regina Sheba ca să înfățișeze splendoarea fără margini a trufașului oraș”. Rodul acestei iubiri va fi Menelik, întemeietorul dinastiei care , vreme de secole, va stăpâni Etiopia și care, cu prilejul vizitei făcute la Ierusalim , pentru a-și cunoaște tatăl, va fura Chivotul din mărețul Templu, înlocuindu-l cu unul fals.
În ultima parte, intitulată „Tewodros”, după ce, pe urmele chivotului, ajunge în Etiopia, își însușește identitatea prietenului său Kassa și în această calitate falsă se implică în luptele interne dintre fracțiuni religioase și politice rivale din această țară. Originea nobilă și ambiția soției sale de „os solomonic” ,Tewabech Ali, îl ajută să ocupe tronul Etiopiei, dar fericirea acestui vis împlinit va fi spulberată de moartea iubitei sale soții, Porumbița, cum o alintase în limba sufletului său. Treptat, sub efectul suferinței, pentru alinarea căreia recurge la cele mai puternice stupefiante, își pierde tot mai mult controlul faptelor și, pradă unor fantasmagorii terifiante, se transformă într-un monstru de o cruzime fără margini. I-a mai rămas orgoliul satanic de a se îndumnezei prin stăpânirea Chivotului sfânt, devenind „Albastru-mpărat, singurul ce nu se află în nici un basm.” Adevăratul chivot se dovedește însă intangibil și, prin victoria englezilor asupra armatei sale, își pierde cel din urmă rost de a trăi.
Alături de marea bogăție a conținului, cartea m-a ținut și sub vraja fluxului melodios al frazelor ample, simetrice, cu numeroase ramificații și repetiții incantatorii, precum și prin izul arhaic al limbii, ce pare, adesea, desprinsă din pagini de vechi hrisoave sau din file de acatist:
„Zidurile cu viața Maicii Domnului și-a sfinților părinți te strângeau la umeri ca o cămeșă prea strâmtă , așa că privirile tale zburau în sus, către bolta pe care Hristos Pantocrator era zugrăvit în toată puterea lui fără de margini. Bărbatul de pe boltă era Fiul lui Dumnezeu, și se vede asta în întreaga înfățișare de bărbat desăvârșit. Știa totul, înțelegea totul, trăise totul, fără de păcat, și putea totul. În ochii Săi de safir netulburat te pierdeai în cele două ceasuri cât erai încuiat acolo. Nu găseai în ei nici o îndoială, nici o slăbiciune, ci doar liniștea Celui ce, fără să se miște, mișcă totul, fără a spune vreun cuvânt, vorbește fiecărei inimi, fără a scoate sabia, biruiește lumea.” După un astfel de citat nu poate urma decât tăcerea …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumim pentru comentariul elaborat şi avizat! „Theodoros” este, într-adevăr, una dintre cele mai bogate scrieri ale literaturii române, capodopera (până acum) a lui Mircea Cărtărescu.
ApreciazăApreciază
Hors d’oeuvre, termen culinar, înseamnă „aperitiv”, ceea ce este oferit spre gustare înaintea „operei” culinare. Mai citim… mai învățăm franceza…
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru observație, aşa e, mai citim, mai învățăm, am corectat comentariul.
ApreciazăApreciază