Recenzie Confiteor, Jaume Cabré MARATON LITERAR

Ficțiune, literatură catalană, meditație despre artă

Lectura cărții lui Jaume Cabré, Confiteor, este o experiență asemănătoare urcușului unui munte abrupt. Când ajungi pe înălțimi, în aerul rarefiat și răcoros, cu trupul epuizat și respirația întretăiată, capeți o seninătate unică în vreme ce privești în vale, spre vastitatea lumii.

Imediat ce am întors pagina 862, ultima, a cărții lui Cabré, am căutat  termeni prin care să pot descrie romanul: monumental, erudit, de nepovestit.

Este un volum monumental prin lungimea și densitatea textului, prin complexitatea personajelor și întâmplărilor la care face referire.

Este un etalon de erudiție prin marșul neobosit al autorului de-a lungul a secole de istorie a artei și culturii, cu fragmente din toate cele douăsprezece limbi – vii și moarte – pe care protagonistul le învață, în ambiția lui de a cunoaște “totul”.

Este de nepovestit pentru că așa se întâmplă uneori: din vârful unui munte perspectiva senină se umple brusc de ceață, simțurile nu-ți captează decât freamătul neîncetat al sângelui care pulsează în artere.

Mărturisire

Confiteor, s.n., rugăciune catolică rostită în timpul liturghiei sau înainte de împărtășanie. (din lat. confiteor, eu mărturisesc).

Jaume Cabré mărturisește despre istorii tulburi, memorie (și pierderea ei), atingerea geniului, dar și despre originile și propagarea răului. Confiteor este un cub Rubik pe fețele căruia găsești povești de dragoste, meditații filosofice, lecții de istoria artei, căutări deznădăjduite ale divinității, peisaje catalane, melancolie și regret, izbăvire pe alocuri.

Confiteor mărturisește despre dobândirea graduală a conștiinței, despre adevărul descoperit fărâmă cu fărâmă, despre zbaterea de a înțelege, a categorisi și a contracara răul cu bine. Pe drum, eroul imaginează o carte monumentală care va explica pentru totdeauna problema răului, dar încercarea aceasta îl va costa memoria și identitatea. Marele tratat neterminat devine romanul în sine, cu planuri multiple, cu personaje ce se mișcă între secole, în derivă, cu sute de pagini care descriu condiția infamă a umanității: conștiință nepieritoare în trup efemer.

“Suntem o comunitate care trăim pe o stâncă ce navighează în spațiu, parcă orbecăind în ceață după un Dumnezeu.”

Confiteor, p. 583

Oameni și lucruri

Eroul romanului se numește Adrià Ardevol și este un profesor din Barcelona, pentru care părinții au pregătit destine contradictorii: Adrià va deveni un mare violonist /  Adrià va deveni un lingvist de cea mai aleasă erudiție.

 “…casa mea nu era o casă gândită pentru copii, nici familia mea nu era o familie gândită pentru copii. Mama nu conta, iar tata trăia doar ca să cumpere și să vândă și asta mă rodea, eram gelos când îl vedeam mângâind o gravură sau un vas de porțelan fin. Și mama… mama mi s-a părut totdeauna o femeie mereu în gardă, în alertă, cu ochii în toate părțile; (…) Acum îmi dau seama că tata o făcea să se simtă străină în casă. Casa era a lui și el îi făcea favoarea s-o lase să locuiască în ea. Când a murit tata, a putut să respire și ochii nu-i mai erau neliniștiți, deși evita să mă privească. Și s-a schimbat. Mă întreb de ce. Și mă mai întreb de ce se căsătoriseră părinții mei. Nu cred că s-au iubit vreodată. În casa noastră nu a existat niciodată dragoste. Eu am fost doar o consecință întâmplătoare a vieților lor.”

Confiteor, p. 41

În apartamentul maiestuos din cartierul exclusivist Eixample, micul Adrià își spionează părinții, le explorează lumile diferite în vreme ce își păstrează emoțiile ascunse, reprimate. Singurii săi confidenți sunt două jucării: un șerif și un șef de trib indian.

Felix, tatăl lui Adrià, este consumat de pasiunea pentru obiectele de artă pe care le tranzacționează prin intermediul anticariatului său. Există două feluri de obiecte: cele care sunt expuse la vânzare în magazin și cele care sunt ascunse în seiful de acasă, departe de ochii lumii: lucruri rare, manuscrise pierdute redactate în limbi necunoscute dar și un obiect suprem, protagonistul – obiect al cărții: o vioară creată de faimosul lutier Lorenzo Storioni din Cremona, cu o poveste întunecată  pe care o aflăm pas cu pas, în vreme ce înaintăm în roman.

“Laurentius Storioni Cremonensis me fecit, mille settecento sessantaquatro”, stă scris pe interiorul celui mai neprețuit obiect din colecția lui Felix Ardevol.

Pe măsură ce crește, Adrià înțelege că obsesia tatălui său pentru obiectele pe care le adună prin mijloace obscure, și mai cu seamă pentru vioara Storioni, nu e o obsesie nevinovată. Abia după moartea lui Felix, fiul găsește mărturisirea (confiteor!) acestuia, pe o pagină scrisă criptic, în limba aramaică: vioara neprețuită este un obiect pătat cu sânge care a răzbătut prin vremuri prin furt, trădare și asasinat. Ultimii proprietari legitimi ai viorii au fost o familie de evrei trimiși la Auschwitz. Vioara furată a fost cumpărată de Felix de la un nazist fugar, în zilele de pe urmă ale celui de-al doilea război mondial.

Un soi de orbire pune stăpânire pe membrii familiei Ardevol. Așa cum mama lui Adrià preia afacerea cu obiecte de artă după moartea soțului și dezvoltă o obsesie pentru toate aceste lucruri, lui Adrià îi este teribil de greu să se despartă de vioara Storioni, deși a renunțat la cariera de violonist de renume, deși a aflat secretul murdar ce sălășluiește în obiectul neprețuit. Această orbire îl costă pe Adrià Ardevol aproape totul, inclusiv iubirea vieții lui, frumoasa Sara. Sara este evreică. Sara știe taina familiei lui Adrià.

Penitența (im)posibilă (SPOILER)

Vreau să spun că întotdeauna poți repara răul făcut unui om făcând bine altui om. Dar e decisiv să repari. (…)

 Viața mea, de când am ieșit din închisoare, a constat în a mă ascunde și a repara. Știind că niciodată nu o să reușesc să repar răul pe care l-am făcut.

(…) Problema e că păcatul meu nu poate fi iertat, căci e prea mare. Mi-am consacrat viața ispășirii lui, știind că atunci când va veni ziua de astăzi, încă voi fi pe linia de plecare.”

Confiteor, p. 583

“Arta este salvarea mea, dar nu poate fi salvarea umanității. (…) Umanitatea este fără speranță.”

Confiteor, p. 561

Am ales aceste fraze disparate în încercarea de a descifra cheia textului. Deși cuvintele sunt rostite de alte personaje din roman, ele ilustrează cum întreaga viață a eruditului Adrià Ardevol se reorientează pentru compensarea păcatului de a-i jefui pe cei năpăstuiți și de a propaga răul.

Refugiul în artă și în scrierile lui savante e gândit ca o soluție de protecție individuală. Ea eșuează pentru că, fără iubire, cărțile devin obiecte prăfuite în rafturi, fără suflet. Iar Adrià a pierdut iubirea prin ezitarea lui de a se lepăda de obiectul păcatului moștenit.

Cât despre tentativa de a scrie un tratat despre problema răului, de a oferi lumii o radiografie care să ne ajute în a-l evita, în a învăța ceva (pentru numele lui Dumnezeu!) din istorie, este și ea un eșec. În vreme ce Cabré brodează cu rafinament pe temele scriitorilor care au studiat problema răului nazist (Primo Levi, Stefan Zweig, Hannah Arendt sau Theodor Adorno), el îi refuză personajului său posibilitatea de a găsi cheia, de a oferi soluția.

Gestul tardiv al lui Adrià de a returna vioara singurului supraviețuitor al familiei de proprietari legitimi eșuează în fraudă. Tratatul său fundamental despre problema răului e tot o penitență ratată: marele erudit e lovit de o boală degenerativă care îi distruge capacitățile cognitive. Mai apucă să îi dea manuscrisul prietenului său de o viață, Bernat Plensa, dar acesta și-l însușește și îl publică sub formă de roman, în nume propriu. O ironie amară de final.

Singura care rezistă pe mai departe e însăși vioara Storioni. În mâinile altui proprietar, continuă să producă o muzică inconfundabilă, irepetabilă. Un obiect imun la pasiunile și tragediile pe care le-a stârnit.

Pentru mine, concluzia cărții lui Jaume Cabré este că arta și frumosul nu ne izbăvesc de realitatea faptelor noastre. Nu avem în acest roman un “manual” de a face bine ori vreo listă de soluții ca să evităm răul.

O vioară sună la fel de frumos indiferent dacă s-a ucis pentru ea, dacă are o pată întunecată de sânge pe cutie, dacă arcușul ei e atins de un criminal sau de un inocent. Cunoașterea nu ne oferă seninătate, erudiția nu ne aduce izbăvire, conștiința nu se spală cu tratate estetice.

Răul se îndreaptă cu fapte – fugarul umil care a bătut de treizeci de ori vreme de treizeci de zile la poarta mănăstirii; doctorul nazist care a tratat copii în Africa vreme de decenii, conștient că nu merită iertarea și că fiecare viață salvată nu-l duce mai departe de un pas pe drumul izbăvirii, dar a făcut pasul, în fiecare zi. Răul se vindecă prin iubire – iubire pe care Adrià a pierdut-o când ar fi putut să o păstreze cu un gest simplu.

În rest, arta, cunoașterea, frumosul – și artefactele ce se materializează din ele – sunt doar niște vehicule în care ne cărăm umanitatea, zdrențuită, egoistă, posesivă, dar și etern perfectibilă. Sunt doar niște modalități prin care ne spunem azi povestea care ne ajută să supraviețuim până mâine. Sunt îndemnul la făptuirea binelui, nu substitutul său.

Confiteor, de Jaume Cabré, tradus din catalană de Jana Balacciu Matei, a apărut anul trecut în colecția Anansi World Fiction de la editura Pandora M. Colecția este coordonată de scriitorul și traducătorul Bogdan-Alexandru Stănescu și oferă cititorilor români unele dintre cele mai importante titluri ale literaturii universale contemporane.