RECENZIE Nimeni nu vorbește despre asta, Patricia Lockwood.

Poezie, eseu, America

Despre cartea Patriciei Lockwood, Nimeni nu vorbește despre asta, am aflat scriind articolul dedicat Woman’s Prize for Fiction – pe care l-a ratat, dar a câștigat premiul Dylan Thomas. M-au intrigat titlul și intriga – o influenseriță a cărei faimă planetară e întreruptă cu brutalitate de viață. De viața reală, nu de cea din online care uneori (doar uneori?) ne cam ia mințile cu imaginile ei superbe, cu panseurile ei cutremurătoare, cu butoanele ei care ne poartă într-un potențial infinit de…. nicăieri.

Așteptam un roman – pentru că așa scrie pe copertă. Așteptam un text care folosește etapele consacrate ale narațiunii – o scriere clasică, poate apropiată de genul thriller, presărat pe alocuri cu mici digresiuni în care este ironizată viața noastră în Portal (așa este numită în carte Rețeaua în care subzistă personajul ei). N-aș fi așteptat, dacă citeam ce scria pe coperta din spate

O carte care se citește ca un poem în proză

The NYT book review

Dar eu nu citesc coperta din spate, decât după final. Adesea conține spoilere sau devoalări inutile, cu potențial de stricăciune a lecturilor.

Poezie, durere, sex, moarte, frumusețe, destrămare

Voi nu mai puteți acum să faceți ca mine. Respectiv să așteptați un roman, care nu este aici. Să așteptați poezie, căci asta veți găsi pe fiecare pagină, pentru că Lockwood este poetă, iar ființa ei poetică se reflectă în aproape fiecare frază scrisă. Și nu e o poetă oarecare, ci una cu un talent admirabil de a pune împreună lucruri ale inimii și cuvinte care nu s-au mai întâlnit, de a privi în profunzime și de a scoate la lumină umbre și ascunzișuri.

Cineva murise și ea nu-l întâlnise niciodată și totuși dăduse zoom pe imaginea cu textura rănilor lui de zeci de ori în timp ce poate că trăgea cu ochiul la cerul roz al apusului pe care îi era prea lene să îl admire afară.

Afară se întâmplă viața (magia și tragedia ei), în timp ce tu te-ai rupt de lume și dai scroll la tâmpenii pe telefon. Cam așa ar putea fi rezumate fragmentele și pildele din spatele textelor – pastilă din Nimeni nu vorbește despre asta. Însăși titlul ales de Lockwood ne face atenți la neatenție, apelând ironic, asemeni autorilor anumitor postări de pe Facebook, la psihologia inversă. La folosirea negației pentru a răspândi afirmația de după ea. La imperativul – revoltativul – motivaționalul care ne induce teama că, vai, nouă, un subiect foarte importat e pe cale să fie îngropat în neștiință și neant, ratat de lumea întreagă, dacă nu dăm share imediat. Share și vei fi salvatorul ignoranței prietenilor și cunoscuților tăi. Fii agenția de știri (false) a lumii! Fii Andreea Esca a internetului, scoate adevărul (adevărul cui?) la lumină!

În România, acest îndemn (nimeni nu vorbește despre asta) s-a consacrat în forma

Nimeni nu va distribui asta!

FOMO este intriga și hrana acestei cărți – și a noastră. Fear Of Missing Out, Frica De A Rata, cea care ne-a condiționat să supraveghem obsesiv telefonul și aplicațiile de socializare, chiar dacă nu avem nicio notificare și mai ales (și mai grav) atunci când avem alte lucruri mai bune de făcut (respectiv mereu). Avem nevoie în permanență să verificăm dacă nu cumva s-a petrecut ceva despre care ar trebui să aflăm cât mai repede cu putință și imediat să spunem întregii lumi, s-o avertizăm înainte să fie prea târziu pentru noi toți. Avem nevoie să fim parte din ceva care se petrece chiar acum, să fim importanți și relevanți, să schimbăm ceva care contează. Iar dacă cine suntem cu adevărat, dincolo de ecrane, ne împiedică să facem ceva important în viețile noastre, atunci putem s-o facem măcar online, nu?

Avem nevoie să participăm la iluzia participării.

Se descurca bine, deși în unele dimineți își punea sutienul pe dos și părea o corvoadă prea mare să-l dea jos și să-l pună cum trebuie, așa că pur și simplu stătea acolo uitându-se la știri cu sutienul pe dos. Se descurca de minune, deși chipul ei fusese înlocuit cu un semn de întrebare, după un alt semn de întrebare, după un alt semn de întrebare, iar inima îi fusese înlocuită cu ceea ce i se întâmplă unui cârd de pescăruși când un câine vine alergând spre ei pe plajă, și singurul fel în care își mai putea oferi acum alinare era să stea în fața oglinzii și să spună cu voce tare: “Vacile nu-l cunosc.”

În mod paradoxal, în timp ce avem acces nelimitat la (oarecum) toată cunoașterea, noi nu ne aflăm nici în ea, nici în afara ei. Nu suntem nici specialiști, nici ignoranți, ci niște biete creaturi intermediare, pe jumătate deștepte, pe jumătate ridicol de grăbite să eșueze, gata să se ia la harță cu orice cunoscut și necunoscut (eventual potențial specialist veritabil), pe baza iluziei unei cunoașteri uriașe a oricărei teme. Și apoi să-i dea block sau unfriend, absurd de mulțumit că a șters de pe uriașul ecran al realității urmele dezgustătoare ale acelor muște insuportabile, incapabile să vadă lumea așa cum este (adică așa cum o vedem noi și cum ne-am convins singuri că este).

Despre asta vorbește Patricia Lockwood în cartea care spune că Nimeni nu vorbește despre asta. Asta este incapacitatea noastră de a mai avea relații personale semnificative, care poartă sens și ne dau sens, incapacitatea de a comunica normal unii cu ceilalți și eșecul de trăi (liniștiți) dincolo de inter/mediul ecranului. Ei, bine, desigur nu suntem toți la fel, iar țăranii din Palilula nu trăiesc rupturi metafizice. Dar noi, cei care trăim în orașe, asta am ajuns. Ființe care orbecăie între imaginea pe care vor să le-o arate celorlalți despre sine și propria viață și oamenii din propria viață, captivi și ei între aceste tărâmuri aproape antagonice, cel al imaginii ideale și cel al unui posibil din ce în ce mai fragil, amenințat neîncetat de proximitatea și facilitatea simulacrului din online. Viața între viața incontrolabilă și viața în mediul în care (ai falsa impresie că) tu controlezi totul.

S-au umplut de groază auzind cele mai rele șase cuvinte din limba engleză. E o lege nouă în Ohio. Legea asta declara că e o infracțiune să provoci nașterea unui copil înainte de a treizeci și doua săptămână de sarcină, indiferent de ceea ce nu mersese cum trebuie, indiferent cât de mare era capul bebelușului. Înainte constituise contravenție, o acuzație mult mai puțin draconică. Legea însăși avea doar o lună: fragedă ca un nou-născut și nimeni nu știa a cui era, iar chipurile doctorilor exprimau o spaimă pură.

“O să scriu un articol” și-a zis ea, furibundă. O să dau totul în vileag! O să… O să… O să postez despre asta!

America as we most probably don’t know it

Însă cartea Patriciei nu va avea același succes (și impact) la cititori români sau italieni sau africani cum a avut la ea acasă. Pentru că este profund impregnată de cultura americană de actualitate și fără a cunoaște anumite referințe și repere, unele dintre ele nu prea circulate la nivel planetar, tot ce-ți poate rămâne ca reacție este un aha complezent și nedumerirea.

Două exemple, ca să fie clar la ce mă refer. Lockwood vorbește la un moment dat de Unabomber. Pot să pariez că maxim doi români din zece au idee cine e. Desigur, există o notă de subsol care clarifică identitatea – dar nota de un rând nu poate substitui cunoașterea, nu poate face corelația între filosofia proclamată de Unabomber și ce vrea să zică autoarea invocându-l. În alt loc, scriitoarea amintește despre un viral porno cu Paris Hilton. Dacă nu ești fan Paris Hilton sau virale porno, e improbabil să pleci cu ceva din acest fragmențel.

Partea bună este că posibilele ratări și neînțelegeri nu te vor împiedica să te bucuri de întreg și aici e avantajul formei alese de scriitoare, acest blogul tipărit, pasaje scurte și concentrate, asemănătoare postărilor noastre zilnice din rețele. La unele răspunzi cu emoticonul uau, la altele trist, la altele nimic, fiindcă fie n-ai înțeles, fie nu te interesează. E ok, aici măcar nu te va judeca nimeni pentru reacția ta – așa cum se întâmplă adesea în Portal.

Mai sunt în carte anumite fragmente care m-au lăsat puțin confuză și m-au nemulțumit. În lipsa cunoștințelor despre subiect, nu prea știu ce să zic despre asta

Își vârâse un ou de cristal în vagin. Cu oul de cristal în vagin îi era greu să meargă, ceea ce îi dădea un aer gânditor.

Decât că oamenii sunt ciudați și fac tot soiul de chestii bizare, inclusiv să-și introducă în orificii lucruri a căror destinație nu ar trebui să fie corpul omenesc. Nu știu dacă asta ne face mai nebuni (ca specie) decât am fost vreodată… probabil că da. Accesul la discreție la nebunia întregii planete nu poate fi un lucru bun pentru oamenii care au mintea prea odihnită și excesiv de mult timp pentru Portal.

M-a jenat că nu știam cine își vârâse, m-au iritat aceste personaje care răsar pe alocuri în text și sunt la fel de volatile ca postările de pe net. Apar și dispar ca fumul. Mâine nu vei mai ști ce și la cine ai citit că nu știu ce. Informațiile rămân cu tine pentru scurtă vreme, apoi se evaporă, acoperite repede de altele și altele noi. Bănuiesc că asta a urmărit Patricia – să ne arate într-o carte, pe care a făcut-o la fel de fragilă ca Portalul, cât de lipsită de substanță și de noimă e viața online.

Cea mai consistentă parte a cărții, cea în care începi să ieși din poemul în proză și să intri în roman este cea pe care v-o las s-o descoperiți singuri. Poezia pierde ceva teren în fața prozei, păstrându-și însă rolul, la fel cum în viața naratoarei imperiul online-ului se surpă și se dezintegrează, sub presiunea amenințării morții, această obligație universală care nu poate fi cosmetizată de nicio aplicație a telefonului, care nu poate fi nici dezbătută, nici negată, nici contrafăcută. Ci doar suportată.

Mi-a plăcut foarte mult începutul frazei cu care încheie Lockwood. Este o metaforă superbă care amintește că acest obiect, telefonul, de care am ajuns să depindem așa de tare încât ne apucă fibrilațiile dacă nu este în imediata apropiere (??unde mi-e telefonul??), a fost menit să facă totul mai ușor. În mod paradoxal a ajuns să poarte în el toată greutatea deciziilor noastre proaste, cum este decizia de a întinde și pune mâna pe el în loc să o întinzi după oamenii de lângă tine care așteaptă să îi cunoști, atingi, iubești.

La un moment dat, cineva i-a scos telefonul din buzunar și ea s-a desprins de pământ, mai ușoară. Toată ființa ei era acolo, dacă voia cineva să o vadă.