Romanul câștigător Prix Goncourt 2023, Mereu cu gândul la ea de Jean – Baptiste Andrea, este pe cale să apară la editura Trei și va ajunge în curând în librăriile din România. Vă prezentăm în avanpremieră un fragment din cartea pe care o puteți deja precomanda.

Protagonistul poveștii Mereu cu gândul la ea este tânărul Mimo, a cărui soartă se întrepătrunde cu destinul Italiei începutului de secol XX. Provenit dintr-o familie de oameni necăjiți, el a fost trimis ucenic la un sculptor fără mari calități. În schimb, mâinile lui Mimo, alintat Michelangelo, au darul de a crea forme uimitoare din piatră. De cealaltă parte a poveștii, o cunoaștem pe Viola Orsini, moștenitoarea unei familii renumite, care și-a trăit copilăria la castel, dar își dorește și mai mult de la viitor.

Atunci când hazardul îi aduce împreună, ca două suflete gemene care se recunosc într-o clipă, Mimo și Viola simt nevoia să-și promită că nu se vor despărți niciodată. Legați de o atracție căreia nu i se pot opune, ei trăiesc anii devastatori ai fascismului în Italia. Mimo își înfruntă destinul, dar acest lucru ar putea însemna că va pierde dragostea.

„Trebuie să citiți urgent această saga atipică, de un farmec nebun, în care întunericul unei epoci – ascensiunea fascismului – nu poate stinge lumina ce le însuflețește pe cele două personaje principale, de care nu am vrea să ne mai despărțim.“ 

Le Parisien

Fragment „Mereu cu gândul la ea”

Telefonistul mi‑a făcut legătura imediat.

— Reședința Orsini, vă ascult.

Nu stătusem prea mult pe gânduri. La lăsarea serii, cu gura încă încleiată de matoleala din ajun, m‑am dus la Biroul de Poștă și Telegraf al Vaticanului. Recent, când luaserăm prânzul împreună, Francesco mă informase că, de puțin timp, vila avea telefon. Un fir de cupru, care sfida distanța, ramurile gata să‑l reteze și dinții jucăuși ai veverițelor, dădea încă o lovitură lumii prea lente în care mă născusem. Nu cu foarte multă vreme în urmă, Orsinilor le trebuise o săptămână să afle de moartea fi­ului lor mai mare la Saint‑Michel‑de‑Maurienne. Vestea sosise chiar înaintea corpului său țeapăn și palid. Astăzi puteam să sun la doar câteva ore după ce aflasem că Viola se mărită. Și era foarte bine așa. În curând aveam să îm­plinesc douăzeci și unu de ani, n‑ajunsesem la vârsta la care consideri că era mai bine înainte. Tocmai trăisem acel înainte și aveam să‑l regret mai târziu.

— Bună ziua, aș dori să vorbesc cu domnișoara Orsini.

— Pe cine să anunț?

— Domnul Mimo Vitaliani.

M‑am simțit ridicol numindu‑mă singur „domn“, dar trebuia să‑l impresionez pe majordom.

— Nu închideți, o să verific dacă e disponibilă.

Am așteptat cu urechea ciulită, sperând să surprind ceva din Pietra d’Alba, sunetul aerului printre crengi, dacă fereastra era deschisă, întrucât ne aflam în august. Însă vacarmul de afară, clopote, clopoței, automobile care claxonau pe Via della Posta, mă ancora ferm în Roma. Mă sufocam în cabină, cu urechea umedă sub receptor, studiind întregul du‑te‑vino al publicului, laici și prelați care se învârteau într‑un dans grațios pe patinoarul de marmură al sălii.

S‑a auzit un foșnet, o tuse politicoasă, apoi a răsunat vocea servitorului.

— Domnule Vitaliani? Îmi pare rău, dar domnișoara Orsini nu dorește să stea de vorbă cu dumneavoastră.

În asemenea măsură mă convinsesem singur că aveam să primesc acest răspuns, încât am crezut că‑l și aud, deși majordomul nu rostise acele cuvinte. Am fost la un pas să închid.

— Domnule Vitaliani? a repetat el.

— Da, scuzați‑mă, sunt aici.

— Nu închideți, vă fac legătura cu domnișoara Orsini.

A urmat o serie de zornăieli, de glasuri fantomatice și deformate propagându‑se de‑a lungul cablului. Apoi, vocea Violei.

— Alo?

Un pic răgușită, poate și un pic mai gravă, dar Viola întreagă era cuprinsă într‑o voce și Pietra d’Alba mi‑a invadat cabina cu focuri de vară, cu miros de livezi do­gorind în soare. M‑am lăsat să alunec pe lângă perete și m‑am așezat pe jos în cabină.

— Viola, eu sunt.

— Știu.

S‑a așternut o tăcere lungă, încărcată de rășină de pin, de fericire profundă și de groază.

— Mă bucur să vorbesc cu tine, Mimo, dar nu prea am timp. Sunt în toiul pregătirilor de nuntă.

— Tocmai. Pentru asta te‑am sunat.

— Da?

— Am sunat să te întreb…

— Da? a repetat Viola.

— Ești sigură de ceea ce faci? Cu adevărat sigură?

Încă o tăcere, mai scurtă de astă dată.

— Poți să ai încredere în mine, Mimo.

Și a închis.

Roma, orașul primelor mele experiențe. Primul film la cinema, în anul acela, Maciste all’inferno[1], care m‑a bă­gat în sperieți și m‑a făcut să jur că în viața mea n‑o să mă mai întind pe un mormânt. Prima operă, Otello de Verdi, care m‑a plictisit. Prima doză de cocaină, bineînțeles, și prima comandă de la o autoritate laică. Primăria Romei m‑a căutat din senin ca să‑mi ceară o statuie cu Romulus și Remus. Pe atunci știam deja că n‑o să mă întorc la Pietra d’Alba și am acceptat comanda.

Francesco și cu mine am continuat să ne vedem re­gulat. Viola se măritase la începutul lui 1926, am aflat de la el, dar nu plecase încă în luna de miere fiindcă aface­rile soțului îl chemaseră imediat în Statele Unite. Planul de a aduce electricitatea la Pietra fusese repus pe tapet — averea avocatului nu avea nicio legătură cu asta, evident. Încuviințam din cap, distrat, în timp ce mâncam, iar el trebuie să‑și fi imaginat că nimic din toate astea nu mă interesa, pentru că veștile despre sora lui erau rare.

Și mai de mirare era că mă întâlneam des cu Stefano. Nu‑l plăceam, însă știa să benchetuiască. Nu înceta să urce treaptă cu treaptă în cadrul guvernării și, între 1926 și 1928, a ocupat nu mai puțin de trei posturi, fiecare poziționat mai strategic decât precedentul. N‑avea nicio reținere în a se lăuda cu asta, iar motivul l‑am priceput într‑o seară când, destul de beat fiind, mi‑a mărturisit:

— Ești norocos că n‑ai frați, Gulliver. Virgilio, Virgilio, Virgilio, atât auzeam când eram copii. Virgilio a zis aia, Virgilio a zis ailaltă, ce deștept e, i se tolera orice. Dar spune‑mi tu mie, dacă era atât de șmecher el, Virgilio, de ce‑a plecat să crape ca un prost în război și nici măcar în război, ci într‑un nenorocit de tren? Cine aduce bani familiei azi? Cine face ca lumea să ia poziție de drepți când aude numele Orsini? Eu, Francesco și Campana, acum că e și el de‑al nostru. Nu mai suntem țărănoi care cultivă portocali uscați. Și în curând, ascultă bine ce‑ți zic, portocalii n‑o să mai fie uscați. Să aibă mare grijă alde Gambale.

Lucram din zori până seara, apoi petreceam în oraș până dimineața. La începutul lui 1927, am predat grupul statuar Romulus și Remus. A provocat concedierea instan­tanee a funcționarului municipal care‑l comandase. În lucrarea mea Romulus și Remus nu se vedea nici Romulus, nici Remus. Lupoaica, nici atât. Vedeai doar apa. Sculptasem niște valuri, un talaz furtunos al Tibrului, în a cărui scobitură se zărea vag mânerul unui coș, cel în care se aflau gemenii. Sculptasem un miracol, supraviețuirea a doi bebeluși lăsați în voia lăcomiei unui fluviu, căci, la fel ca la Pietra, cu apa începea totul. Fără Tibru, n‑ar exista Roma. Fără Arno, n‑ar exista Florența. Mi‑a fost puțin ciudă pe mine că am contribuit la concedierea acelui biet om, însă amanta și muza lui Mussolini, Margherita Sarfatti, mi‑a văzut se pare lucrarea două luni mai târziu și a declarat: „Omul nou, artistul fascist, se regăsește în ea“. Funcționarul a fost reangajat, decorat și promovat.

Roma avea particularitatea că nu prea oferea locuri unde să te distrezi, exceptând, poate, Cabaret del Diavolo, ale cărui trei etaje subterane reprezentau infernul, purga­toriul și paradisul. La prima mea vizită acolo, am fost dat afară pentru „beție excesivă“. Pleonasmul dovedește că nu știau nimic nici despre beție, nici despre infern. Găseai puține baruri deschise până târziu, puține cluburi, Roma era o doamnă bătrână. Mâncam adesea într‑unul dintre restaurantele bune ale orașului, Fagiano, Caffè Faraglia — preferatul nostru, pentru frescele Liberty — sau cel de la Hotel Quirinale ori de la Excelsior. Petrecerile, alea ade­vărate, se desfășurau apoi în saloane private. Acolo înflo­rea depravarea. Spre deosebire de mulți, eu nu mă aflam acolo în căutarea influenței sau a averii. Aveam partea mea din ele, mică, ce‑i drept, dar mie îmi ajungea. Dar și acolo am putut să constat că nimic nu le plăcea mai mult celor bogați decât să audă spunându‑li‑se nu. Nu vo­iam noi comenzi sau noi clienți. Însă mă implorau, doar pentru a figura pe lista mea de așteptare. Eu vreau doar să beau, le răspundeam, iar faima mea creștea. În cursul unei seri am cunoscut o prințesă sârboaică, Alexandra Kara‑Petrović. A fost cucerită imediat de farmecul meu, adică al faimei, al mașinii și al contului meu din bancă, unul care, de altfel, nu era atât de consistent cum cre­deau oamenii. Câștigam foarte bine, dar asta nu însemna mare lucru în comparație cu moștenitorii, oportuniștii și escrocii pe care‑i întâlneam. Alexandra era, probabil, la fel de prințesă ca și mine, chiar dacă mi‑a jurat până în ultima zi că este și nimeni n‑a prins‑o vreodată cu mâța‑n sac când i se puneau întrebări despre istoria și genealogia familiei. Era de o frumusețe nebună, imensă, sinuoasă. De fiecare dată când soseam împreună la o serată, mă delectam văzând ochi holbați și trei cuvinte formându‑se în mintea celor care nu ne cunoșteau, cuvinte atât de evidente, încât ar fi putut să le rostească în gura mare: Ea, cu el?

Alexandra era opusul Annabellei. Tigroaică în soci­etate, lemn în pat. Pur și simplu nu‑i plăcea chestia asta sau nu cu mine. Nici eu n‑o doream mai mult, deși era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem în viața mea. După trei sau patru încercări de împreunare laborioase și poticnite, am decis amândoi că era de preferat să dormim separat și să ne dedicăm lucrurilor care ne amuzau cel mai mult: pe mine, să șochez înalta societate, pe ea, să‑mi cheltuiască banii, în principal la magazinul lui Sotirios Voulgaris, un bijutier grec la care ținea mult. Eram lipsiți de scrupule.

---

[1] Maciste în infern, film italian mut realizat de Guido Brignone în 1925, cu Bartolomeo Pagano în rolul principal (N.t.).

Cumpără cartea
	Vezi prețul

Despre Jean-Baptiste Andrea 

Într-un interviu acordat publicației France Inter, scriitorul francez declara

„Simt că astăzi prerogativa de a spune povești a fost lăsată cinematografului, ca și cum ar fi ceva vulgar în a spune o poveste, ca și cum asta ar exclude profunzimea, dar cred că putem fi populari și în același timp profunzi și putem oferi diferite niveluri de lectură pentru diferite tipuri de cititori și generații.”

Jean-Baptiste Andrea s-a născut în 1971. Este regizor şi scenarist. A mai publicat trei romane, Regina mea (Editura Pandora M, 2019), recompensat, printre altele, cu Prix Talents Cultura, Étoile du Parisien, Prix Terre de France, Cent millions d’années et un jour și Des diables et des saints.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Recenzie Anomalia, Hervé Le Tellier

ECRANIZARE Anomalia, roman câștigător Goncourt 2020, va fi adaptat pentru micul ecran

CĂRȚI PREMIATE Cele mai mici prețuri pentru volumele autorilor câștigători Nobel, Booker, Pulitzer, Goncourt, Women’s Prize și premii literare românești