La Sean Cotter te uimeşte în primul rând căldura umană, prietenia sinceră cu care te priveşte în ochi, bucuria cu care vorbeşte despre munca şi vocaţia lui. La FILIT 2024 am vrut să îl cunosc pe domnul Cotter pentru a mă bucura de conversaţia cu acest călător volubil între continente, culturi şi cuvinte dar şi pentru a-i smulge o mărturisire: a început deja să lucreze la traducerea romanului Theodoros, de Mircea Cărtărescu?
De la accidentul fericit care l-a adus în România şi până fabulosul premiu câştigat “în echipă” cu Mircea Cărtărescu – pentru romanul Solenoid la Festivalul Literar de la Dublin din 2024, am vorbit cu Sean Cotter despre minunata schizofrenie a traducătorului, despre cel mai tradus poem românesc şi despre cum au trecut pentru profesorul, traducătorul și poetul texan treizeci de ani de prietenie cu România şi cu românii.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Cum v-aţi decis să deveniţi traducător literar din limba română? A fost un accident fericit sau un act de voinţă?
Probabil amândouă. Am venit în România cam accidental. Eram voluntar pentru organizaţia Peace Corps (Corpul Păcii) şi am venit ca profesor de limba engleză la un liceu din Bucureşti. Şi pot să spun că am auzit întâia oară limba română la Otopeni. Eu nu ştiam că merg în România, trebuia să merg în Kazahstan, dar a fost o problemă cu viza şi mi-au spus (nr. cei de la ONG-ul Peace Corps) bine, nu o să mergi în Kazahstan, dar o să găsim un loc, o să îţi spunem unde.
Deci un accident fericit?
Da, un accident fericit. Dar imediat ce am ajuns în România, nu ştiu de ce, dar m-am simţit ca acasă. Era 1994 şi era o altă lume. Eram proaspăt absolvent de facultate şi pasionat de literatură, poezie în mod special – Federico Garcia Lorca era idolul meu – şi, când am ajuns aici, toată lumea vorbea despre poezie, despre filosofie, despre idei, despre cultură şi mi-am zis, uite, aici e tribul meu.
Aşadar, v-aţi hotărât să deveniţi traducător literar datorită discuţiilor despre literatură avute în România?
Când m-am întors în S.U.A. am devenit traducător. Trebuia să dau o formă literară trăirilor mele de aici. Mi-am pus întrebarea: se potrivesc cuvintele mele englezeşti cu experienţele mele româneşti?
Ţineţi minte cam de câte ori aţi fost în România în ultimii treizeci de ani?
Nici nu mai ştiu, de multe ori. Am stat continuu trei ani de zile, doi ani ca profesor de liceu şi un an ca să mă pregătesc pentru teza de doctorat. Am beneficiat apoi de o rezidenţă FILIT, aici la Iaşi. Cred că am fost de mai mult de douăzeci de ori în România.
Aţi cunoscut România de-a lungul ultimelor ei decenii de existenţă. A devenit ea pentru dvs. un al doilea “acasă”? Aveţi contacte şi altfel decât în mediul cultural?
Da, bineînţeles. Am contacte, dar mai mult, am şi prieteni. Care sunt foarte importanţi pentru mine.
Ştiu că aţi colaborat cu Mircea Cărtărescu în procesul de traducere a cărţilor sale. Cum aţi procedat, cu cine v-aţi consultat pentru traducerea autorilor români care nu mai sunt printre noi, precum Mateiu Caragiale sau Nichita Stănescu?
M-am consultat cu prietenii. E adevărat că atunci când lucrez la o carte scrisă de Mircea, simt că suntem o echipă, mi-a fost de mare ajutor. Dar când traduci un scriitor care nu mai este printre noi, nu ai cu cine să te cerţi. (zâmbește)
Care este cartea pe care v-a fost cel mai greu s-o traduceţi?
Fiecare carte este pentru mine un proiect. Şi fiecare proiect are un alt format, alte probleme. Nu ştiu dacă pot să compar problemele din Solenoid cu cele din Zidul de lumină (n.r. Lightwall, de Liliana Ursu) sau cu cele din FEM (nr., Magda Cârneci). Craii de Curtea Veche (n.r. Mateiu Caragiale) a durat cel mai mult, zece ani, de când am început şi până a ieşit din tipar.
Limbajul arhaic şi felul în care autorul s-a jucat cu etimologiile m-au obligat să lucrez foarte încet, ca şi cum aş fi săpat un tunel cu o linguriţă.
Romanul Solenoid are un imens succes în lumea anglo-saxonă, succes care se datorează şi traducerii dvs. Această carte este poate cea mai frumoasă expresie a colaborării dintre dumneavoastră. Veţi continua colaborarea cu Mircea Cărtărescu pentru traducerea celui mai recent roman al său, Theodoros?
Da, acum câteva săptămâni am semnat contractul.
Ne bucurăm. Şi aţi început deja să lucraţi la traducere?
Nu efectiv. Am încercat apa cu degetul, să spunem. Am tradus primele pagini şi mi-am dat seama că va fi, probabil, ceva mai dificil decât Craii de Curtea Veche.
Dar îl aveţi alături pe autorul nostru în acest nou proiect.
Da, ne-am şi întâlnit acum două săptămâni la New York.
Mă bucură vestea acestei noi traduceri. Succesul literar al lui Mircea Cărtărescu va fi complet atunci când şi Theodoros va pătrunde în spaţiul literar anglo-saxon.
Să sperăm că da. Dar să nu uităm că romanul este deja tradus în spaniolă de către Marian Ochoa de Eribe, un om absolut minunat şi o traducătoare minunată. Succesul lui Mircea Cărtărescu în spaţiul Americii Latine este foarte important pentru receptarea în Statele Unite.
Sean Cotter. Foto: FILIT 2024
Am citit de curând un articol din publicaţia “The Atlantic”, în care profesori de la universităţi americane renumite se plâng că studenţii lor nu mai citesc. Să citească două sute de pagini pe săptămână li se pare o sarcină prea grea. Cum este experienţa cu studenţii dumneavoastră?
Nu pot să confirm această informaţie. Şi noi ne plângem în cancelarie de studenţii noştri, ceea ce nu este corect. Adevărul este că noi îmbătrânim şi spunem “când eram noi tineri, citeam o mie de pagini într-o noapte şi eram fericiţi” etc. etc. Nu-i aşa. Mereu a fost acest conflict între profesori şi studenţi, dar asta nu e o criză globală. Noi trebuie să îi împingem să citească, ei se plâng, dar asta este, oamenii s-au plâns mereu. Şi noi eram la fel la vârsta lor.
Cât timp alocaţi în programul dumneavoastră pentru munca de traducere? Cum reuşiţi să echilibraţi această muncă cu celelalte angajamente pe care le aveţi?
Când eram la începutul carierei mele, am stat o dată de vorbă cu poetul sloven Tomaz Salamun, şi m-am plâns la el, apropo de plângeri, că n-am timp să lucrez. Eram la telefon şi el mi-a spus: “Sean, trebuie să lupţi, trebuie să lupţi pentru timpul tău creativ!” Convorbirea s-a întrerupt, eu l-am sunat încă o dată şi el mi-a spus din nou: “Trebuie să lupţi”, şi apoi din nou, la un al treilea telefon, “Sean, să lupţi, nu te da învins!” N-am mai vorbit, apoi am aflat că (n.r. poetul sloven) s-a dus, deci astea au fost ultimele lui cuvinte pentru mine.
Astfel, sunteţi nevoit să luptaţi pentru timpul dumneavoastră.
În general, da. Uneori pot să îmi aranjez un an sabatic, cum am avut pentru Solenoid, alteori trebuie să lucrez în fiecare zi câte puţin, să zicem douăzeci de minute o data. Dacă păstrezi ritmul zilnic, devine din ce în ce mai uşor.
Tehnologia, reţelele sociale, platformele de streaming – toate oferă acum divertisment şi cunoaştere la un click distanţă şi poate asta e o explicaţie a scăderii numărului de cititori de cărţi. Care mai e rostul literaturii într-o lume în care cunoaşterea şi distracţia ne sunt servite mult mai rapid şi fără consum mental prin alte metode?
Am citit ceva de curând, despre cât de uşor ne plictisim pe măsură ce avem mai multe opţiuni. Nu este adevărat că avem divertisment tot timpul. Avem opţiuni tot timpul, dar asta nu înseamnă că ne distrăm permanent. Ce oferă o carte, de exemplu un Solenoid de 700 de pagini, este o trăire pe termen mai lung, câteva zile sau câteva săptămâni. Şi este un antidot la plictiseală. Lumea dintr-o carte este o lume care persistă în tine, şi azi, şi mâine. Mă uit şi eu pe Tiktok sau pe Youtube, dar clipurile de acolo se duc, le uit imediat, o carte rămâne.
Gen: Ficțiune literară Autor: Mircea Cărtărescu Editura: Humanitas Colecția: Serie de autor An apariție: 2025 Editie: Necartonata Format: 185 x 120 x 57 mm Nr. pagini: 832
Nu toată lumea se gândeşte că un traducător rescrie de fapt o carte dintr-o limbă în alta şi că îţi trebuie talent scriitoricesc pentru a putea să redai valoarea unei cărţi într-o altă limbă. Dumneavoastră aţi cochetat cu ideea de a scrie ficţiune?
Da, am cochetat. Am şi publicat câteva poeme în reviste, dar pentru mine traducerea este un act deja literar. Mă simt împlinit, este ceva profund pentru mine să lucrez cu textul, să fac o punte peste limbi diferite şi să rezulte ceva frumos.
Deschideţi o poartă prin care textul poate pătrunde într-o altă lume.
Sunt şi egoist, asta e o confesiune pe care v-o ofer. În sensul că poate muncesc pentru text, poate o fac pentru literatura română, dar în primul rând o fac pentru mine. Eu o fac ca să înţeleg ce spuneam la început, să înţeleg ce este viaţa aceasta prin care trec; o parte a avut loc aici, în România, o parte are loc în S.U.A., călătoresc între ţări, citesc în ambele limbi, trăiesc un fel de schizofrenie minunată, trăiesc în două lumi diferite, şi numai traducând. Când traduc, totul are sens, totul are o formă literară. De aceea, traduc în primul rând pentru mine.
Există texte româneşti pe care le prezentaţi studenţilor dumneavoastră, texte de care ei sunt interesaţi peste aşteptări şi vă iau prin surprindere?
Există faimosul poem al lui Nichita Stănescu (“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”) Am lucrat cu studenţii din mai mulţi ani şi le-am dat temă să traducă acest poem, aşa că probabil e cel mai tradus poem din literatura română, are 4-500 de traduceri.
Aveţi studenţi care îşi doresc să devină traducători literari de limba română?
Eu predau literatură comparată şi traductologie aplicată pe scriere creativă, nu neapărat pe o anumită limbă. Avem nişte ateliere de traducere şi lucrez cu studenţi care doresc să devină traducători, printre ei sunt tot mai mulţi studenţi români.
Vine sfârşitul lumii, apocalipsa, şi puteţi să salvaţi o singură mare carte de la distrugere: care este acea carte?
O carte care ar avea titlul “Cum să construieşti o societate din nou”. (Râde). Probabil, dacă vine sfârşitul lumii şi putem salva o singură carte, o să murim. Eu sunt profesor şi mă gândesc atunci la clasici. Mă gândesc la Don Quijote, care este o lume în sine şi mă gândesc la Tristram Shandy, o nebunie de carte, cu voci şi cu jocuri de cuvinte şi jocuri în pagină, cu o pagină neagră care apare de fiecare dată când moare un personaj.
O ultimă întrebare, la care vă rog să răspundeţi într-o singură propoziţie: de ce citiţi?
Citesc ca să dau sens lumii.
Despre Sean Cotter
Sean Cotter este doctor în literatură comparată al Universităţii din Michigan, profesor de literatură comparată şi traductologie la Universitatea din Dallas, Texas. A tradus în limba engleză mulţi autori români clasici şi contemporani – Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu, Liliana Ursu, Magda Cârneci, T. O. Bobe și Mircea Cărtărescu.
“Cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.“
Mircea Cărtărescu
Gen: Non- Ficțiune Autor: Sean Cotter Traducător Dana Bădulescu Editura: Humanitas An apariție: 2024 Editie: Necartonata Format: 200 * 130 mm Nr. pagini: 244
Pentru traducerea volumului Solenoid, de Mircea Cărtărescu, profesorul și traducătorul american a primit, din partea ICR, premiul pentru cea mai bună traducere. Sean Cotter împarte trofeul Dublin Literary Award 2024 (pentru care sunt recompensaţi atât autorul, cât şi traducătorul).
5 gânduri despre “SEAN COTTER: “Când am ajuns în România, toată lumea vorbea despre poezie, literatură, idei. Şi mi-am spus, uite, aici e tribul meu.””
5 gânduri despre “SEAN COTTER: “Când am ajuns în România, toată lumea vorbea despre poezie, literatură, idei. Şi mi-am spus, uite, aici e tribul meu.””