Pe măsură ce avansam cu transcrierea interviului cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac, am realizat că, undeva pe la jumătatea timpului petrecut împreună, începusem să vorbesc mult, lucru care nu-mi stă în fire. Cel puțin nu în circumstanțele în care sunt într-un cadru formal, cu un om abia cunoscut. Interviul nu mai era interviu, ci o discuție liberă, relaxată, îmbucurătoare între două iubitoare de literatură. Tatiana, pe lângă talent și modestie, are și o generozitate, de a asculta, între altele, care te invită să te deschizi și povestești. Am vorbit despre corectitudine politică în literatură și repercusiunile ei, despre cititorii sensibili, cum și ce citesc copiii de azi, despre cartea pe care ar salva-o de Apocalipsă și rafturile cu volume de recitit din biblioteca sa, autorii la care simte uneori “o nevoie fizică” să se reîntoarcă și am mai fi vorbit ore, de le-am fi avut libere.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Interviu Tatiana Țîbuleac, FILIT 2024, partea a doua
Vorbeam mai devreme despre autocenzură. În ultima vreme, o anumită corectitudine politică este așteptată, iar nerespectarea ei este taxată. Te-ai cenzurat și din acest motiv sau este vorba mai degrabă despre autocenzura obișnuită pe care o practică orice autor?
Da, e cenzura obișnuită. Pentru mine literatura nu înseamnă political corectness. Dacă stăm și ne gândim mi se pare că renunțăm la suflet, totuși. Înțeleg și acest argument că literatura nu ar trebui să dăuneze, înțeleg, dar, pe de altă parte, eu întotdeauna am spus că literatura trebuie să trezească o emoție.
Există “avertizori” care sunt angajați de edituri pentru a “curăța” literatura de afirmații sau fragmente potențial deranjante.
Așa-numiții sensitive readers. Mi se pare o nebunie, o nebunie. Cum ar fi ca cineva să spună că un artist ar trebui să picteze doar cu anumite culori?
Am aflat un lucru uimitor la FILIT. Se pare că există o practică a anumitor edituri de a elimina, fără știrea autorului, pasaje și inclusiv pagini din cărți*. Și îmi imaginez că un autor ar putea nici să nu știe că un astfel de cititor i-a găsit în carte niște lucruri și ele au fost… eliminate.
Nu știu ce să zic… Eu probabil că citesc literatura altfel, cu altă pereche de ochelari și e cam veche perechea asta de ochelari. Sunt ochelarii unei bătrâne care crede că acolo totul e posibil. Dacă nu în literatură, unde? Și eu nu cred nici în această reevaluare și în rescriere, peste ani, în care schimbi titluri sau culori, mi se pare ridicol.
Sau pui în primele pagini un anunț că romanul “conține rasism”.
Cred că e nevoie de o explicație, în momentul în care frica ta este că tinerii nu te vor înțelege.
Practica aceasta, a avertismentelor, ține de Statele Unite, Marea Britanie, unde există niște poziții radicale și, de fapt, este o chestiune care ține de politică.
Eu sper că cărțile mele că își vor găsi în continuare cititori. Acum dacă vor fi taxate sau dacă cineva le va considera greșite, eu îmi asum. Până la urmă care este riscul pentru o carte, dacă e taxată? Să nu ia premii? Dacă stăm să ne gândim, dacă zece oameni spun că este o carte extraordinară pentru ei, iar comisia spune că nu pot premia așa ceva… Cred că prima variantă e mai adevărată. Până la urmă care e rezultatul acestei taxări? Autorul nu va mai fi urmărit sau cartea nu va mai fi citită? Până la urmă, cineva o va citi.
Categoric. Noi pe Răsfoiala, când am mai avut poziții ferme în legătură cu o carte (n.r. nefavorabile), am primit reacții de tipul: “Abia aștept s-o citesc!” Adică efectul este tocmai…
Invers.
Și mai ales într-o lume în care recenziile de carte, cronicile, fie că sunt mai pretențioase sau mai simpliste abundă și atunci cititorii au o paletă foarte largă de opinii între care să discearnă. Dacă vor să le citească. Eu, de pildă, nu citesc recenzii înainte să citesc cartea.
Nici eu. Deși recent am început să mai citesc, dar înainte nu mă interesa deloc. Îmi amintesc de copilărie, de tinerețe, de adolescența mea. Citeam cărți fără să citesc prima sau ultima pagină, unde era biografia… Nu mă interesa chestia asta. Păi atunci nici nu erau criticii literari în vogă, (n.r. aceste texte) erau cumva instituționalizate. Nu mă interesa.
E o întrebare bună acum: Ce facem cu scriitorii care nu sunt neapărat oameni buni? Am vorbit astăzi despre acest subiect, aici la FILIT. În acest context al războiului, ce facem cu scriitorii care fac parte din mașinăria asta propagandistică? Dar, din nou, nu putem rezolva toate războaiele. Fiecare își face propriile alegeri. Mie, de fapt, îmi plac oamenii cu convingeri, oricare ar fi ele. Îmi asum această libertate de a nu fi implicată în toate conflictele din lume și uneori se întâmplă ca ceva care pe cineva deranjează foarte tare, pentru mine să fie ok. Și atunci îmi asum și că cărțile mele pot fi citite exact așa. Există cineva care le va iubi și cineva care va spune că sunt foarte proaste. Am avut și eu parte de niște încercări de interpretări ale unor aspecte din carte, despre care s-a spus că ar fi rasiste sau misogine… Mie nu mi se pare că sunt nici una nici alta. Dar ce pot să fac, eu nu sunt un sensitive reader, eu sunt doar un sensitive writer.
Gen: Ficțiune Autoare: Tatiana Țîbuleac Editura:Cartier Colecția: Popular An apariție: 2023 Editie: Necartonata Format: 200 x 130 mm Nr. pagini: 187
Cum își păstrează cărțile relevanța într-o lume în care poveștile pot fi spuse la fel de bine prin alte medii, cum sunt social media, unde oamenii și tinerii petrec foarte mult timp? E greu să lași telefonul jos și să pui mâna pe carte.
Să știi că pe mine nu mă sperie întrebarea asta legată de citit și de tineri. Am și eu doi copii acasă, adolescenți. Sunt foarte diferiți în ceea ce privește lectura. Băiatul meu citește mult, dar doar pentru că trebuie. Pentru el cititul este un lucru care aduce informație utilă, înseamnă școală. Nu l-am găsit de foarte multe ori citind de plăcere și mă frustrează… Nu văd la el bucuria de a citi. În schimb, îl văd urmărind felul de lucruri – și nu mă refer la rețele sociale, cum sunt documentarele sau lucruri care pentru mine ar fi alternativa pentru o carte. El le găsește altfel, e altă generație. Însă fata mea citește din plăcere. Și citește mult și citește orice.
Câți ani are?
Unsprezece. E la vârsta la care nu are discernământ, dar o las. E un exercițiu. O las să-și aleagă cărțile, o las să-și formeze acest gust… Pentru că, dacă îi spun eu că o anumită carte e proastă… Bineînțeles că acesta va fi primul îndemn ca să o citească. De asta aștept, să citească ea o carte pe care o crede proastă. Eu cred de fapt în lecturile pe care ți le alegi, mai târziu, citind și una și alta, începi să le cauți.
Cum ți le alegi, dacă nu sunt promovate? Pentru că, din perspectiva omului care promovează lectura și cărțile, una dintre “durerile mele” este că, deși facem mai mult pentru promovarea cărților și scriitorilor, nu facem așa de mult cât se poate.
Suntem în competiție. Cu rețelele. Cu telefoanele.
Și atunci, cum ajunge cartea la ei (la tineri)? Ei poate vor să citească, dar nu “văd” cartea, ea nu are vizibilitate în lumea lor… cred, zic eu.
Eu nu cred că scriitorii trebuie să scrie “mai interesant”, am auzit și părerea asta. Ce înseamnă să scrie mai interesant? Scriem cum putem mai bine. În momentul în care scriem o carte, mă gândesc că deja ne-am dat toată silința să o scriem cât mai bine. Cred că e ceva … veriga lipsă este aici, în promovarea lecturii. Dar să știi că eu sunt foarte optimistă. M-am întâlnit cu copii zilele astea, care vin la astfel de întâlniri…
Dar la FILIT. FILIT e o “bulă” (a iubitorilor de carte).
Da, da.
Iar Iașiul este un oraș profund literar, cu istorie literară. Este o insulă de literatură în mijlocul unei țări… Mai avem, și în alte orașe asemenea, dar Iașiul are o vibrație aparte. Moldovenească. Iar Muzeul Poeziei este ceva senzațional. Ce păcat că străinii nu se pot bucura de el, pentru că totul e în română…
Am fost chiar azi cu Ion Barbu la Muzeul Poeziei și mă gândeam cât de norocoși sunt copiii care vin acolo și au, probabil, lecții de literatură. Acolo, în frumusețea asta!
Nu există așa ceva în toată România. La asta mă refer când spun că aici este o insulă a literaturii.
Da. Acolo poți sta o săptămână (n.r. la Muzeul Poeziei – Casa Muzeelor Iași.)
A fost pentru tine una dintre descoperirile acestui an la FILIT?
Da. Eu nu am fost aici de cinci, șase ani și pe atunci nu existau muzeele. Centrul orașului s-a mutat cumva. Este nemaipomenit.
Un autor pe care l-ai descoperit acum aici? Unul pe care încă nu-l citiseși sau nu-l cunoscuseși?
Da – uite, n-am citit-o pe Clara Uson și aștept să o citesc.
Care este cartea pe care ai salva-o de Apocalipsă?
Aș salva Pescărușul, care nu este cea mai bună carte a lui Cehov, dar eu pe asta aș salva-o. Am citit-o la diferite vârste și de fiecare dată am înțeles-o diferit.
Recitești cărțile preferate?
Da, am în casă raftul cărților de recitit (care raft de fapt sunt mai multe) și uneori simt o nevoie fizică să mă întorc la o carte, pentru că orice carte îmi lasă așa o stare…
În afară de Pescărușul, ce recitești?
Nostalgia lui Mircea Cărtărescu mi-a plăcut enorm. Mi-a plăcut Provizorat, de Gabriela Adameșteanu – chiar dacă este parte dintr-o trilogie, cartea aceea a însemnat mult pentru mine. Parohia lui Dan Coman, enorm.
Pentru că am citit tot timpul. Cititul este amintirea asta, omniprezentă, în familia mea. Cititul mă leagă de mama, de tata, de bunica. Noi citeam tot timpul în casă, citeam separat, citeam în singurătate, dar citeam împreună. Apoi cititul a fost refugiul meu, atunci când mă simțeam urâtă, când mă simțeam trădată, când mă simțeam nedorită. În cărți întotdeauna găseam alinare. Apoi cititul a însemnat și primele mele călătorii. În copilăria mea nu eram convinsă că vom călători prea mult, nu avem perspective pentru a ieși din țară. Credeam că vom merge, maxim, în republicile vecine. Dar literatura universală, literatura scrisă de alți scriitori ai lumii mă ducea și în alte locuri. Mă duceam în Franța, în America, Spania… au fost primele mele călătorii.
Gen: Ficțiune Autoare: Tatiana Țîbuleac Editura:Creator An apariție: 2021 Editie: Necartonata Format: 220 x 140 mm Nr. pagini: 114
Tatiana Țîbuleac s-a născut la data de 15 octombrie 1978 în Republica Moldova. Fiica unică a unui jurnalist și a unei corectoare de ziar, termină liceul „Iulia Hașdeu” din Chișinau, apoi Facultatea de Jurnalism și Stiințe ale Comunicării. Începând cu anul I de facultate colaborează cu ziare în calitate de corectoare, traducătoare și reporter. Devine cunoscută în 1995, când inițiază rubrica „Povești adevărate” în cotidianul Flux. Din 1999, face parte din echipa PRO TV Chișinău în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. Este stabilită la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului.
A debutat editorial cu cartea de povestiriFabule moderne, Editura Libris Editorial, Brașov, 2016. Cea de-a doua carte, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, 2017, este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2017), Premiul revistei Observator cultural și Premiul Observator Lyceum (2018). Grădina de sticlă, al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, apărut în 2018 la Editura Cartier, a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2019) și mai recent cu Premiul Cititorilor polonezi. Romanele Tatianei au fost traduse în franceză, spaniolă, norvegiană, germană, slovenă, galiciană și poloneză.
*Informația despre pasajele suprimate din cărți provine de la traducătorul operelor lui Mircea Cărtărescu în italiană, Bruno Mazzoni. Mai multe detalii despre subiect în interviul care va apărea curând pe Răsfoiala.
rasfoiala.com 
Un gând despre “INTERVIU Tatiana Țîbuleac: “Citesc literatura cu ochelarii unei bătrâne care crede că acolo totul e posibil.” (partea a doua)”