RECENZIE Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac

Aceasta nu este o carte, este o furtună lăuntrică după care te vei simți bătut și iubit și iertat, toate la un loc și încă ceva căruia nu-i poți spune pe nume. Am citit Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, în două după-amieze de toamnă, potrivindu-mi fără știre anotimpul real cu cel al Aleksy.

Aleksy este protagonist și povestitor în romanul Tatianei, deși chiar nu pricep de ce au ținut să eticheteze roman o carte care sfidează cu lejeritate, prin originalitate, frumusețe și noroi convențiile literaturii. Și mai e un cuvânt aiurea pe copertă – (Cartier) popular, numele colecției. Așa ironie ca o carte care nu are nici urmă de popular, ba dimpotrivă, este tocmai genul de carte care revoltă până la os și tendon suprafața strașnic poleită a mămicilor ideale, cititoare de literatură potrivitâ, apare în colecția asta. Însă căile marketingului sunt nebănuite și pavate cu cele mai perverse intenții, nu mă îndoiesc.

carturesti.ro

Aleksy acest personaj mai mare decât cartea în care locuiește

Dacă ai citit Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes sau Ai toată viața înainte, de Romain Gary, ai putea avea un punct de reper de la care să începi să ți-l imaginezi pe Aleksy. Pur orientativ, pentru că acest puști nu poate fi comparat decât cu el însuși sau cu ideea de durere-vină. Este atât de acid, încât ar fi mai sănătos pentru lume ca el să stea cât mai departe de ființele vii. Dar să-l lăsăm să-și înceapă singur Vara în care mama a avut ochii verzi:

În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școli ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală.

Am lăsat-o să se chinuie aproape o oră, urmărind-o cum mai întâi s-a enervat, mergând încolo-încoace de-a lungul gardului, iar apoi a rămas în loc aproape plângând, ca un om căruia i s-a făcut o mare nedreptate.

N-am coborât nici atunci.

Nu exagerez când scriu că acest început de roman este unul dintre cele mai puternice scrise vreodată. În două paragrafe, Tatiana Țîbuleac și adolescentul ei tulbure și tulburat, te iau la bătaie, pe tine și tot ce ai rostit vreodată despre relația între copil și mama. E un cântec “De ziua ta, mămico” întors pe cea mai urâtă față a lui, cea adevărată.

Pentru că, vrem sau putem, sau nici nu vrem, nici n-avem putere să recunoaștem, ăsta e uneori chipul real al relației adolescent – părinți. Un chip de la care ne întoarcem fața dacă-l vedem și despre care preferăm să ne imaginăm că (dacă nu-l vedem) nu există.

Iar Aleksy este un personaj uriaș, el conține toți copiii a căror inocență (încredere că pot fi iubiți) a fost încheiată prematur. Este atât de urât și de frumos deopotrivă, încât nu-l vei putea dezlipi niciodată de pe frigiderul memoriei tale. Rămâne acolo pe veci, magnet al unor sentimente pe care e imposibil să nu recunoști, în sinea ta, că le-ai simțit, cel puțin fulgurant, vreodată.

(Dacă nu le-ai simțit, sună-ți mama și spune-i că e minunată. Acum!)

O poveste despre o întâlnire sau două care vin în vara în care mama a avut ochi

E neterminat acest subtitlu, fiindcă e aproape imposibil să continui să scriu despre cartea Tatianei Țîbuleac fără să spoliez ce se petrece cu Aleksy și mama lui. Dar uite asta pot spune: deși pare poetic și chiar este – veți afla de ce citind cartea – titlul e și el un (semi)spoiler.

Tot ce e de știut despre cei doi se petrece în această vara în care o mamă și băiatul ei nemilos se întâlnesc într-o casă de vacanță, într-un sat din Franța, într-o comunitate mică, nu neapărat primitoare, într-un anotimp al vieții lor care nu mai poate fi recuperat.

Nu mai poate fi recuperat. Asta e miza să-i zicem romanului – mărturie scris de Aleksy, adică de Tatiana. Trăim cu această iluzie pe care o întreținem cu toate puterile noastre și cu toate minciunile reale sau ale ficțiunii pe care le putem înghesui în ea – cu iluzia că avem timp.

Și vine puștiul ăsta slobod la gură, agresiv, crud, necrescut și fute una fix în baza castelului de nisip. Praf îl face.

Nu ai timp.

Ce-ai face, cum ai trăi, dacă ai reuși (prin magie, printr-o carte, printr-o poveste-spovedanie) să înțelegi asta acolo, în miezul miezului tău, acolo unde nu ți-e frică să admiți că ți-e frică?

Ai putea să înghesui o viață într-o vară? Dar o moarte? Dar pe amândouă? Să îndopi un anotimp cu toate anotimpurile unui trecut și ale unui viitor care nu există?

Vara în care mama a avut ochii… nu verzi. A avut ochi și atât. Despre asta e cartea asta. Despre momentul de magie pură pe care nu știu câți dintre noi apucăm să îl trăim. Momentul în care chiar putem vedea în ochii mamei noastre și avem răbdare (poate chiar un întreg sezon) să o cunoaștem dincolo de tot ce așteptăm de la ea (toată iubirea, niciun gram mai puțin).

carturesti.ro

Poate așa ne vom salva?

E retorică întrebarea. Să ne salvăm de ce sau de cine? Nu ne putem salva decât de noi înșine, din perspectiva mea și nu doar din a mea. Mă mănâncă rău limba, să vă spun câte ceva despre cum vede mântuirea scriitoarea asta fantastic de bună.

Despre cum există o cale și una singură a absolvirii de toate vinovățiile noastre reale și închipuite, iar aceea nu are nimic de a face cu pronumele persoanei întâi și cu declinările lui (eu, mie, pe mine etc), ci tocmai cu capacitatea de a te despărți complet de el și te muta cu totul în salvarea celuilalt.

Da, știu. E grețos de metaforic textul ăsta și nu-ți spune mai nimic despre ce se petrece cu mama și Aleksy al ei, ba nici măcar nu pomenește despre bunica cea bună poloneză, despre iubirile de adolescent ale puștiului nebun sau despre tablourile în care el va conserva această vara pentru eternitatea jalnică ce îl așteaptă după ea.

Da. Uite e cea mai bună și mai concentrată recenzie pentru un jurnal care e aproape pictat, în loc să fie scris, și care te înmărmurește cu combinațiile stranii de cuvinte, culori și pustiire. Vara în care mama a avut ochii verzi, ulei pe pânză, 470/ 210, de Tatiana Țîbuleac.

Am găsit-o făcând popcorn la plită și râzând de una singură. Era ca și cum se spărsese un televizor, iar un film căzuse din ecran și continua la noi în bucătărie. Cocoșeii albi zburau în toate părțile și o înconjurau pe mama ca niște flori de cireș într-o furtună. Ea îi privea și le vorbea ca unor copii de grădiniță, trecându-și din când în când degetele prin boabele rămase în tigaie, ca o spatulă vie. Mama purta rochie. O rochie albastră, triunghiulară, ceea ce era mai straniu chiar decât tot jocul ei înnebunesc cu porumbul. Nu o văzusem pe mama în rochie niciodată.

Nu mă opresc înainte să scriu că Tatiana scrie neînchipuit de frumos. Și când scriu închipuit nu fac abuz de limbă, ci scriu că veți găsi în proza ei chipuri ale limbii române pe care nu le-ați mai văzut nicăieri. Chipuri noi, colțuroase și mieroase, întâlniri de cuvinte care îți fac mintea să țopăie și să vrea să iasă afară și facă lucruri pe care nu știai că vrea să le facă. Pentru că asta face cu tine Marea Literatură. Te dă afară din tine și te face să te întâlnești cu lumea.

Salutări, răsfoitori!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: