RECENZIE Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac. Limba cui e limba noastră?

De la Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac, am avut așteptări pe măsura talentului scriitoarei – chiar dacă mi-am propus să nu aștept prea mult. Cei mai mulți dintre dintre cei care o citiseră spuneau despre carte că nu este la fel de bună ca Vara în care mama a avut ochii verzi, romanul care a consacrat-o pe Tatiana Țîbuleac.

O poveste despre o fată și mama ei care nu e mama ei bună?

După ce am lăsat un pic cartea să se așeze (am remarcat că scriu recenzii mai valoroase, dacă aștept un timp înainte să îmi adun gândurile), trebuie să fiu de acord cu majoritatea cititorilor. Deși scrisul Tatianei este același – plin de prospețime, inteligent, incisiv, poetic și impregnat de culoare locală, acest al doilea roman nu mișcă așa de mult cum reușește fantasticul personaj Alexei și povestea lui.

Deși avem parte de aceeași temă (orfanul care-și depășește condiția neputinței), de data asta spusă la feminin (orfana în loc de orfanul), nu avem parte de același carusel emoțional, nici de polișarea (îngrijirea, îmbogățirea) firelor narative secundare din carte. Explic mai târziu.

Grădina de sticlă spune povestea unei fete adoptate de o femeie rea, un soi de mașteră deghizată în zână bună. Te prinde destul de bine la început, la fel ca prima carte a Tatianei, te atinge la inimă, te strânge de moalele lăuntric, povestea inocenței pierdute dăunător de devreme în absența dragostei pe care o mamă (adevărată?) și o familie (prezentă?) se presupune c-ar trebui s-o dea copilului. Apoi… pe măsură ce avansezi printre planurile temporale amestecate (mie mi-a fost greu să mă reorientez)… orfana începe să se dezintegreze și face loc acestui personaj maturizat forțat și devreme care va rămâne pe jumătate nedescoperit (nefinisat) până la final. Cu sau fără voia autoarei, poveștile nu sunt spuse până la capăt, rămân într-o zonă gri a incertitudinii, în ceață.

Îi lipsește acestei cărți o bunătate care se întrevede constant în Vara…, puțină iertare, puțină împăcare. O măcar speranță de poate-happy-end. E tăioasă, prea revoltată parcă. Nedornică să afle și arate alte chipuri (fețe) ale realităților pe care ni le destăinuie protagonista. Și pe alocuri obscură, greu descifrabilă. Cam multe cioburi în grădina asta… nu prea ai pe unde păși, ca să ieși ușor vătămat.

Chiar și așa, Grădina de sticlă este o carte foarte bună care merită citită – cu multă atenție – poate chiar recitită pentru aprofundare. Probabil motivul principal este acela pentru care a fost apreciată și de juriul care i-a dat Premiul European pentru literatură și anume frumusețea, claritatea și adevărul cu care vorbește despre criza de identitate pe care mulți europeni au trăit-o în ultimele decenii – nu doar moldovenii (-encele) despre care citim în Grădina de sticlă.

Limba cui e limba noastră? Noi ai cui suntem?

Dincolo de povestea orfanei și de cea de dragoste – pe care eu n-am simțit-o, nu m-a emoționat și nu m-a convins, pentru că este insuficient “vândută” cititorului (posibil deliberat) – Grădina de sticlă are un merit care nu poate fi trecut cu vederea de nimeni, dar care este mai bine primit probabil acasă, în Moldova, la dânșii. Acela de a re-prezenta dificultatea de a fi, de a trăi, de a-ți contura și defini o identitate clară într-o țară – graniță, care nu este nici a rușilor, nici a moldovenilor și este simultan a tuturora.

Totul redat în stilul deja consacrat al scriitoarei, cifrat, poetic, ironic, amuzant pe alocuri, înțepător și uneori chiar agresiv prin altele, am resimțit anumite pasaje, în poziția de cititoare româncă care a privit mereu peste Prut ca și cum acolo suntem tot noi și ai noștri.

Simbolul esențial în povestea despre identitatea fărâmițată (ciobită) a celor care trăiesc la marginea (sau la cheremul) unor “neamuri” ingrate este limba. Greutatea cu care fata reușește să atingă așteptările celor care îi cer să învețe, să-și însușească… să devină una cu limba ei – mai exact cu cele trei limbi (rusă, moldovenească, română) pe care e nevoită să le absoarbă, să le lase să-i spună cu cuvintele lor cine este…

Îmi rămânea limba română, ca o unghie care-ți crește în carne.

Paranteză apropos de unghie. Există o imagine (metaforă) fantastic de puternică în carte, care revine constant, cea a unei unghii care netezește, care elimină orice mototol, ridicătură, asperitate. Mi-a plăcut grozav asocierea unghie – autoritate – ceva dur care vine și te “îndreaptă”, te face egal cu suprafața plană pe care te vrea nemișcat, neidentificabil, neputincios să te ridici sau să te opui. La fel de mult cum mi-au neplăcut acest fel de exprimări.

Iar noaptea a fost cutremur. Venise din Vrancea, ne-au zis la televizor. Asta ne făcea România – ne trimitea cutremure.

Realizez că sentimentele mele vin din poziția privilegiată față de Prut (dacă am putea trimite ceva mai bun decât cutremurele, înseamnă că există aici ceva mai bun). Doar că ceea ce se vede de la Chișinău încoace ca privilegiu, de aici se vede ca … vulnerabilitate. Cum se uită fata din carte la România, se uită și o fată din România către granița ei dinspre vest. Dezamăgită, neputincioasă, blazată.

Ați înțeles că mă prind mai lent, nu? Atenție, spoiler. Deci România e maștera? Mama vitregă, mama cea rea care-și adoptă propriii copii și îi pune la muncă, în loc să-i îngrijească și iubească… îi maltratează? Rog confirmare sau infirmare sau alternativă de la cine a citit cartea – în comentarii… E și Rusia atacată undeva, după pădurea de sticlă, și mie mi-a scăpat? Sau Rusia e o mamă bună? Politica nu e explicită în text, însă ce altceva decât blam (politic) ne sugerează aceste panseuri?

Dincolo de partea despre România – patria (poate) rea, pe care am luat-o un pic personal (național) – dar îmi trece, nu doresc să-mi asum vinovății care nu-mi aparțin – mai e ceva care m-a jenat la lectură. Sunt anumite fragmente în acest jurnal plin de cioburi (titlu excepțional de bun, de relevant pentru temele cărții – fragilitate, transparență, fărâmițare, ireparabil) pe care, nici chiar la o doua citire, nu le-am putut descifra. Mi-au lăsat sentimentul că au un alt destinatar decât cititorul.

Calitatea și marca Grădinii de sticlă este iscusimea cu care pune în cuvinte această ființă de sticlă (fragilă și tăioasă) formată la confluența între trei limbi, culturi și țări și fracturile (cioburile) poate nevindecabile pe care le provoacă în structura osoasă (internă) a unui om și a unui popor viața trăită sub imperiul voinței altora. Deși e și despre Moldova, cartea nu e (doar despre) identitatea și viața moldovenilor, ci despre implacabilitatea deciziilor pe care le iau alții pentru viețile noastre înainte ca noi să avem puterea și știința de a ne împotrivi.

Închei cu unul dintre pasajele preferate din carte

În salon, întinse pe covor, se vedeau multe cărți. Unele groase și late, cu titluri aurii. Altele mai mici și mai subțiri, cu falduri în loc de pagini. Bella s-a așezat lângă ele în genunchi. “Vrei să te faci doctor”, m-a întrebat și mi-a făcut semn să vin lângă ea. Mi-a spus să îmi aleg o carte și am luat una la întâmplare. Era o enciclopedie a corpului uman. Am deschis-o la mijloc și am dat de inimă. Mare și roșie, prea mare. M-am gândit că dacă aș băga-o în piept nu aș mai avea loc pentru altceva.