Substanța / The Substance (2024), scris și regizat de Coralie Fargeat, este genul de film care te reduce la tăcere* și care, probabil, te va face să pleci din sala de cinema ori mai devreme, ori în timp ce tastezi: the substance ending explained. Pentru că aproape tot ce se întâmplă pe ecran și implicit ție, ca spectator, e copleșitor și îngrozitor într-un fel în care horror-ul obișnuit nu poate nici copleși, nici îngrozi. Pentru că, spre deosebire de ce se întâmplă pe ecranul de la cinema într-un horror oarecare, noaptea pe un drum din pădure, ce se întâmplă în The Substance i s-a întâmplat aievea în viața diurnă de superstar lui Demi Moore. Lui Marilyn Monroe. Lui Reese Witherspoon. Sophiei Loren. Katiei Pascariu etc etc etc, milioane de actrițe și femei cărora ocheada masculină dominatoare și stăpânitoare, așa numita male gaze, le-a evaluat trupul pentru a decide rapid, fără îndoieli, negocieri și scrupule, ce se va întâmpla cu restul carierei – și vieții lor. 

Însă nimic din ce se întâmplă în The substance nu este mai rău și mai violent decât ce ne facem noi femeile nouă înșine, atunci când ne disprețuim trupurile, deci propria substanță, atunci când ajungem să credem că nu sunt conforme așteptărilor (altora). 

Despre corpul femeii și nimic altceva. Mai e ceva acolo, în femeie? “Nu după 50.”

Prima jumătate – mai mult sau mai puțin – din Substanța poate fi ingerată fără mari probleme și efecte adverse de aproape oricine. Primele cadre din film sunt o analogie între primirea unei stele pe Aleea Celebrităților și cariera anti-eroinei Elizabeth Sparkle, despre care ni se sugerează că e în declin. Căci altfel ce ar mai căuta într-o poveste despre o Substanță miraculoasă și salvatoare? Urmează primul șoc al filmului, în care facem cunoștință abrupt cu starleta decăzută. Elizabeth bagă aerobic sprintenă ca o căprioară, într-un corp fantastic care vexează fantasmele corporale personale a 90% dintre femeile din sala de cinema. Instantaneu vine gândul – Ce mama dracului e cu faza asta, că femeia arată beton! Wow, wow, wow zice mai târziu un personaj care ar trebui să fie vocea rațiunii. Cum adică decăzută, păi dacă femeia asta e decăzută, ce face industria audiovizualului cu babele reale? Le încuie pe viață în muzeul de istorie naturală?

Acest tip de reacție îl urmărește Coralie Fargeat în Substanța – negarea, revolta, scârba, ura față de această privire pe care o aruncă bărbatul, dar mai ales femeia însăși asupra propriului corp pentru a decide dacă și pentru cât timp mai merită prețuit. Vreme de peste două ore te face să contești adevărul, verosimilitatea, deciziile aparent absurde ale personajului central, devenit personaje de la un punct încolo. Te deranjează, te irită, te violează vizual și sonor, te înghesuie până la limita suportabilității în imaginea asta a urii față de sine, nejustificată de nimic real. Ajunge la tine într-un fel atât de organic, încât te simți atins (mai ales atinsă). Nu exagerez, nu e un film pentru inimi, obrazuri și stomacuri sensibile, pregătiți-vă, chiar și cei curajoși, pentru ceva în plus peste ce credeți că e rău. Va fi foarte rău. Bornă. Carrie e film pentru copii comparat cu Substanța.

Revin la primul șoc. Când te-ai dezmeticit oarecum, eventual la două zile după film, ca mine, și după ce te-ai întrebat retoric de 47 ori, dar de ce nu o actriță cu adevărat bătrână???, te lovește evidența. Pentru că Demi Moore n-a jucat în nimic memorabil din mileniul trecut. De-aia. Pentru că la Hollywood și dincolo de el nu ești prea bătrână când ești prea bătrână, ci atunci când niște bărbați, posibil prea bătrâni ca să mai fie vii, dar suficient de bogați și / sau influenți încât să decidă ce vârstă ai, încetează să mai saliveze, atunci când se uită la cracii tăi. Pentru cei (mai ales pentru cele) care nu pricep cu frumosul, nici măcar două zile mai târziu, vine acum al doilea șoc și indiciu. Harvey (Dennis Quaid), șeful postului TV pentru care lucrează Lizzie, îi explică printre îmbucături de creveți care mai mult îi ies pe gură în loc să-i intre, că e expirată. Nu mai are job, fiindcă la 50 e gata. Siderată, Liz întreabă. Ce anume e gata? Nu primește niciun răspuns, pentru că e gata.

Tușele grosiere atât ale scenariului, cât și ale sunetului și imaginii, te zgârie pe retină, pe timpan, pe discul minții. Harvey (oare de ce îl cheamă tocmai Harvey?), prezentat în timpul prânzului de concediere ca prin vizorul ușii, cu trăsături supradimensionate, slinos și plescăicios, uriaș și dominator, face portretul perfect al porcului misogin. Complet lipsit de bun simț, maniere, eleganță, delicatețe, empatie, umanitate, își prezintă opiniile și deciziile fără niciun fel de argumente, își scuipă resturile de mâncare pe fața de masă și apoi vede de treabă, de parcă n-ar fi făcut un purcoi de bănet pe curul, la propriu, recent decăzutei Elizabeth Sparkle.

Șocul al treilea vine după un accident violent de mașină, din care Lizzie scapă aparent întreagă (este o ironie și aici, fiindcă, încă o dată, răul cel mare nu vine din afara ei), dar umilită suplimentar de un doctor aparent amabil și binevoitor. În realitate tot un porcușor, puțin mai curat la gură decât mizerabilul Harvey. Și aici mă opresc cu numărătoarea. Am adunat suficiente spoilere și deja trecem la ce aș numi Viața de după Substanță a femeii. În timpul scurtei șederi la spital, Elizabeth primește oferta unei licori fabuloase de întinerire, care i-ar putea salva viitorul și cariera. Deloc întâmplător, oferta vine de la un bărbat fermecător, cu mesajul “Mi-a schimbat viața”. Adică exact ce are nevoie. Acceptă, fără nicio ezitare sau dubiu. Șocul trei:

De ce decide o femeie să își injecteze în propria ființă o substanță despre ale cărei efecte secundare nu știe nimic și care, reiese din primele instrucțiunile de folosire, o va transforma în altă persoană?

De data asta n-o să scriu aici un posibil răspuns, pentru că el nu poate fi decât intim, personal și incontestabil. DAR. Deși pare că răspunsul este personal, să ne reamintim totuși că decizia femeii de a folosi o substanță necunoscută pentru a crea o variantă a sa mai frumoasă, mai tânără nu este deloc personală sau independentă. Decizia nu este a ei, ci generată de persoane și circumstanțe profesionale și sociale care o obligă să acționeze, vom vedea, împotriva propriei naturi. Alternativa este să devină irelevantă, invizibilă, inutilă. (E gata.) Pentru că, în cazul lui Elizabeth, cariera este totul. Nu are familie, prieteni sau măcar un cerc social care să-i reclame și valideze prezența.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Cardul cadou salvează Crăciunul
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

SPOILER. The Substance ending explained / Substanța, finalul explicat

Partea doua a filmului este partea îngrozitoare, căci indiferența și violența cu care femeia, devenită Elizabeth și Sue (cea tânără), se poartă cu sine sunt greu de înțeles, deci de acceptat. Cheia înțelegerii, obturată de șocurile vizuale repetate, de scenele de violență la care se supune Lizzie, niște chinuri ale facerii comparabile exclusiv cu nașterea unui copil, stă în instrucțiunile primite împreună cu kitul de întreținere a noului său avatar, cel de Femeie Adăugată.

Nu uita că tu și ea sunteți una.
Hrănește-o. Zilnic, fără excepție.
Nu uita să Stabilizezi. Zilnic.

Acesta este mesajul aparent străin, dar foarte personal, scris cu litere grosiere, pe care Coralie Fargeat îl trimite femeilor care vor Substanța, orice ar însemna ea. Nu uita că deși vei arăta altfel, înăuntru, adică acolo unde ești doar tu cu tine, ești una. Substanța ta interioară este și va fi mereu aceeași. Orice vei alege să faci cu corpul tău, fă-o pentru că asta alegi tu pentru tine și nu renunța la tine. Nu te schimba, nu îți schimba corpul pentru că asta îți sugerează sau cer explicit șeful tău, șefa ta, prietenele, femeile celebre pe care le urmărești, societatea întreagă. În spatele tău va fi toată viața ta o femeie mai veche, iar în fața ta una nouă. Cea nouă vine din cea veche și nu poate exista în lipsa ei. Dacă decizi că vrei un alt corp, e treaba ta, dar asigură-te că ai grijă de cea de dincolo de corp, că tot ce e înăuntrul tău rămâne intact și nevătămat. Nu renunța la tine pentru nimeni și nimic în lume. Hrănește femeia din interior. Zilnic. Fără excepție. Altfel, inevitabil, din femeia care ai fost odată va rămâne doar carnea umblătoare, care se târăște prin lume cerșind atenție și împroșcând ură, atunci când nu o primește.

N-am cum să închei această listă de spoilere, despre care am considerat că este mai utilă decât o cronică obișnuită (nu c-aș fi capabilă de asemenea orori), fără s-o aplaud pe Femeia Adăugată Sue, respectiv pe Margaret Qualley, care o joacă fabulos pe rejuvenata Lizzie, purtându-se cu ea așa cum face orice femeie obișnuită să urască la ea însăși tot ce e nu e plăcut privirii bărbatului cu care trăiește acasă, la muncă, în lume. Ia decizii impulsive și proaste, se dedică total plăcerilor lui, nu are niciun plan de viitor sau preocupări independente de bărbat și înainte de orice: Nu are grijă de ea, respectiv de Elizabeth și de nevoile ei minimale – hrană, timp pentru sine.

În sfârșit, Demi Moore și-a jucat rolul vieții ei, în multiplele sensuri posibile ale expresiei rolul vieții. În fiecare scenă din Substanța, dar excepțional în cea în care tot ce întâlnește împrejurul ei reprezintă o posibilă oglindă. O oglindă în care se vede așa cum doar ea (nu bărbatul, de data asta) decide să fie: anulată, expirată, insuportabilă. În baie, după ce inițial începuse să-și facă mici retușuri de machiaj, apoi își acoperă sânii cu o eșarfă, iar în final își șterge cu violență chipul, încercă să-și șteargă complet chipul pe care nu-l poate suporta pentru că… e gata. Admirabil totul – regia, luminile, sunetul, machiajul, deznădejdea amestecată cu dispreț pe care le aruncă către propria imagine de sine.

Apropo de baie. Poate vă veți întreba / v-ați întrebat de ce în acea baie de dimensiunea unui apartament nu există decât o nișă în care Sue cea Frumoasă o ascunde pe Elizabeth Cea Urâtă. Pentru că în interiorul ei și în mintea ei, baia conține un singur obiect relevant. Oglinda. Nu se poate vedea și valida pe sine decât acolo. Altfel nu există.

Baia enormă și goală – în care se petrece mare parte din acțiunea din film, este reprezentarea vidului teribil din conștiința și din viața intimă a vedetei pentru care cariera (corpul) este totul. Iar corpul inert, aflat în așteptarea zilelor bune al lui Elizabeth este eliminat din centrul încăperii și înghesuit în zona oarbă, în întunericul unei nișe, acolo unde nu poate deranja cu imaginea obscenității bătrâneții. Întunericul este zona conștiinței în care împingem tot ce ni se pare dezgustător. E gunoiul conștiinței de sine. Acolo depozităm, aruncăm, ascundem acele chipuri ale noastre pe care alții și noi le etichetăm indezirabile. Acolo zace, sperăm, în putrefacție, ceea ce nu are ce căuta pe scena imaginii idealizate despre sine.

Substanța nu este un film feminist, ci un șoc feminist, un întreg cod, un limbaj care trebuie tradus din vizual în personal. E cea mai nebună scrisoare de dragoste scrisă de o femeie pentru femeile care nu văd în ele nimic altceva decât un obiect al plăcerii (altora).

Aseară, în discursul de la Gala Golden Globe, unde a primit trofeul pentru cea mai bună actriță într-o dramă sau comedie, primul premiu obținut în cariera de patruzeci și cinci (45) de ani, Demi Moore a arătat lumii că există în ea o substanță naturală miraculoasă, care i-a asigurat împlinirea artistică, dincolo de concesiile și compromisurile cvasi-evitabile. Și în ciuda porcului misogin nenominalizat care a convins-o la început de carieră că este, citez, o actriță popcorn care poate juca doar roluri nesubstanțiale. Târzie, dar poetică răzbunare să primească recunoașterea muncii și talentului ei cu rolul în care, alături de Coralie Fargeat și Margaret Qualley, le spune femeilor din spatele și din fața marilor ecrane:

Nu renunța la tine!

Pentru nimeni. Pentru nimic în lume.

Substanța intră în cinematografele din România în 10 ianuarie, distribuit de Independența Film.

*Există neoficial, în cercurile cinefililor, genul de film “WTF”, de la care ieși vorbind singur, confuz, rănit, stupefiat, strigând ajutor. Ăsta e.

Recomandare de carte

Dacă citești Din suflet ca să afli ce era în sufletul lui Demi în 2019, atunci când a publicat-o, după mulți ani de lucru la ea, vei fi mulțumit, căci subiectul principal este tratat cu atenție specială, iar viața personală ocupă cel mai mare spațiu. După relația teribil de traumatizantă cu mama, în centrul sufletului ei au fost bărbații, începând cu tatăl ei – care nu era cine credea ea, continuând cu bărbatul care violat-o la cinciprezece ani, Val, apoi cu Tom, primul iubit cu care, curând, a plecat de acasă și tot așa, via Bruce Willis cu care are două fete, până la Ashton Kutcher, pe care l-a dorit probabil prea mult.

Deși cartea este prezentată și ca mărturie despre lupta cu dependența, Demi nu mi-a lăsat impresia unei dependente. Atrăit unele escapade cu alcoolul, rezolvate destul de repede. Spre deosebire de Matthew Perry și alte celebrități, Demi a primit la timp un ajutor consistent din partea oamenilor cu care a lucrat și care au susținut-o în scopul și pe parcursul dezintoxicării.

Actrița analizează, într-un volum care lasă impresia că a fost scris chiar de ea, evenimente și experiențe importante – copilăria, maturizarea, divorțurile, dependența și izolarea de familie, lăsând să transpară caracterul puternic al femeii Demi. Din suflet este o mărturisire despre relații de familie care te marchează pe viață, echilibrul precar faimă – familie și lupta pentru împăcarea cu sine.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

RECENZIE Autobiografia lui Demi Moore, “Din suflet”. Dar nu din toată inima.

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2024 în Occident

CRONICĂ DE FILM Maria (2024), de Pablo Larrain. Moartea Divinei și viața pianului umblător.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Cardul cadou salvează Crăciunul
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție