Cel mai mare merit pe care-l are un festival de literatură și traducere de anvergura FILIT Iași este întâlnirea dintre lumile celor care participă la el – scriitori, traducători, jurnaliști și cititori. Astfel, nu doar cei care participă direct la evenimentele festivalului, ci și cei care citesc astăzi, acest interviu, au ocazia să-i cunoască pe câțiva dintre ambasadorii veritabili ai culturii românești peste granițe, oameni care tălmăcesc în alte limbi literatura română.

Bruno Mazzoni este unul dintre ei și a fost un privilegiu să petrec chiar și un timp scurt cu dânsul, vorbind despre motivele pentru care oamenii continuă să citească într-o lume a imaginilor, secrete rușinoase ale industriei de carte, cât de greu se traduce un roman ca Theodoros și scriitori în vogă versus clasici ai literaturii. A fost un privilegiu, dar nu pentru că așa este elegant și favorabil să te exprimi despre personalități, ci pentru că domnul Bruno Mazzoni este interlocutorul perfect – răbdător, elegant și onest deopotrivă, o combinație aproape imposibil de găsit într-o lume în care corectitudinea politică și interesele personale și financiare deformează discursul public.

Bruno Mazzoni este unul din cei mai mari susținători ai literaturii române în Italia. A fost profesor de limba și literatura română la Catedra de Filologie, Literatură și Lingvistică a Universității din Pisa și a primit distincțiile doctor honoris causa din partea Universității din București și a Universității de Vest din Timișoara. A fost premiat de Președintele Republicii Italiene pentru activitatea sa de traducător (2005).

A tradus în italiană mai multe volume de Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Max Blecher, Herta Müller și Cătălin Pavel și a publicat studii despre Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu.

Pentru traducerea în limba italiană a volumului de versuri Variațiuni pe o temă dată de Ana Blandiana, (DONZELLI EDITORE, Italia), Bruno Mazzoni a primit Premiul pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română în anul 2023, acordat ex-aequo traducătorului  Steinar Lone pentru traducerea în limba norvegiană a romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu, (Editura SOLUM BOKVENNEN, Norvegia).

Cea mai recentă distincție acordată lui Bruno Mazzoni este Premiul național pentru traducere din literatura română și dezvoltarea studiilor românești din mediul internațional, la Gala Premiilor Culturii Naționale, 14 ianuarie 2025.

Una dintre întrebările cu care am început discuțiile cu scriitorii și traducătorii intervievați la această ediție FILIT este despre relevanța literaturii într-o lume în care audiovizualul este dominant. Cum / mai citesc tinerii din ziua de azi? 

Cele două nu se exclud. Este un fenomen nou, cel al mijloacelor electronice, adică foarte mulți tineri citesc direct pe telefon. Chiar ieri o prietenă mi-a povestit că a citit o carte de o mie și cincizeci de pagini pe telefon. A durat destul de mult, două luni. Eu, ca să fiu sincer, nu aș fi în stare să citesc mai mult de o pagină și jumătate pe telefon. Vedeți, se poate și așa! Mie-mi place mai mult pe hârtie, cartea. Dar formatul electronic a câștigat mai mult spațiu, din mai multe motive. Nu întotdeauna când călătorești… Dacă ai de exemplu un job în alt oraș, să ai o carte pe Kindle, e mult mai ușor. Deci nu știu dacă este o problemă cu cititul. În general, procentul cititorilor este unul foarte redus – și în Italia. S-ar părea că, după cum ne spun statisticile, cumpără cărți un procentaj de 8% – 9%.

Ce viitor are literatura într-o astfel de lume?

E în urcare în continuare, pentru că pentru oricine există o nevoie de a găsi povești. Este nevoia de a avea o fantezie, nu neapărat dezlănțuită, o fantezie care să te ducă în alte lumi, să descoperi altceva. Poveștile, mai ales literatura fantastică, nu neapărat SF, au un viitor.

Care este diferența între o poveste audiovizuală și una pe hârtie, dincolo de mediu? Din punct de vedere al receptării.

Bineînțeles, cred că poveștile vizuale pot avea o velocitate, o densitate care te implică și mai mult, în timp ce cititul are un avantaj și un dezavantaj. Avantajul este că tu citești cu o viteză care nu este impusă de nimeni și atunci pot să recitești pagina pe care ai răsfoit-o deja. Deci, cu cartea, avantajul este că poți să răsfoiești și înainte și înapoi. 

Poți să răsfoiești, așa e. Iată și motivul pentru care am ales acest nume, Răsfoiala. Eu așa îmi aleg cărțile și cred că adeseori, pentru fiecare cititor, aventura întâlnirii cu cartea începe cu a o răsfoi.

La noi, de pildă, o editură destul de nouă a introdus criteriul că paginile încă trebuie desfăcute (n.r. una câte una) de către cititor – ca pe vremuri.

Ce interesant!

Ca să fie chiar o descoperire, o cucerire din partea cititorului.

Cum arată cărțile în Italia față de România? În Franța, există cultura benzilor desenate, a romanelor grafice. Este la fel în Italia?

Da, da. Mai ales depinde de vârstă. Tineretul umblă foarte mult după cărțile grafice. La noi se numesc fumetti. Există și o revistă dedicată genului, care apare o dată pe lună și care publică și literatură bună și critică literară.

Cum stă Italia la capitolul cluburi de lectură? În România, dar și în SUA sau în Anglia au devenit foarte populare.

Da. Este un fenomen spontan. Chiar de curând, când a venit Tatiana Țîbuleac în Italia, am aflat că în mai multe orașe s-au organizat mai multe grupuri de lectură, oameni care erau interesați să stea de vorbă despre cărțile ei. Iar apoi, atunci că noi am ajuns acolo, a fost chiar un fel de sărbătoare pentru ei, au avut ocazia să o vadă pe scriitoarea pe care o iubesc. Era vorba și despre o carte care probabil te captivează foarte mult, Vara în care mama avut ochii verzi.

Există similitudini între literatura italiană și literatura română?

N-aș crede. Ca să fiu sincer, eu cred că literatura italiană este și apăsată de-o tradiție literară destul de puternică, iar scriitorii tineri nu au aceeași mentalitate pe care o au scriitori români. La voi, colecția aceasta (n.r. a editurii Polirom) Ego. Proză e ceva surprinzător. În douăzeci de ani, sunt atâtea cărți publicate! 

În Italia nu există o astfel de colecție?

Nu. Din păcate nu. Sunt editori care au colecții pentru scriitori tineri, dar, ca să fiu sincer, mi se par cam repetitivi. Am și o ipoteză, s-ar părea că școlile de scriere creativă au omologat…

O rețetă?

Da. Fac școala de scriitură și toți scriu așa cum au fost învățați. E un protocol. Originalitatea nu prea se regăsește, pe când la voi sunt nu știu câți scriitori care au bucuria asta de a avea un stil foarte personal, povestiri foarte interesante și noi. Deci nu sunt similitudini prea mari între literatura italiană și cea română.

Aș fi vrut să încep discuția, dar iată că abia acum mi-am amintit, mulțumindu-vă pentru că traduceți și promovați literatura română. Dumneavoastră și ceilalți traducători de limbă română sunteți veritabili ambasadori ai culturii românești. Voiam să vă întreb câteva lucruri, despre traducerea romanului Theodoros, de Mircea Cărtărescu. 

Literatura lui Mircea Cărtărescu este o provocare continuă. A fost cartea cea mai dificilă, din punctul meu de vedere, pentru că este un basm fantastic. Să găsesc registrul pentru un basm fantastic care vorbește despre Valahia, despre Arhipelag, despre Etiopia, nu a fost chiar o plimbare.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
/	Vezi prețul
	Vezi prețul

Cât a durat?

Un an și jumătate. Eu cred că marea forță a scrisului lui Mircea Cărtărescu este că probabil a deschis o breșă pentru ceilalți care veneau după el, scriitori români necunoscuți în lume. Probabil, până la Solenoid, deși scriitorii români mai penetrau, circulau dincolo de granițe… Prezența lui Mircea Cărtărescu a schimbat într-un fel lucrurile. Acum, când oamenii aud că iese un scriitor român, se întreabă dacă nu iese și un autor care merită citit. Eu cred că geloziiIe față de Mircea sunt o greșeală. Dar cred că scriitorii deștepți își dau seama că Mircea nu le-a luat nimic.

Aș vrea să ne întoarcem puțin la Theodoros. Când am terminat cartea, m-am gândit: vai ce păcat că va rămâne doar în România, e aproape imposibil de tradus! A fost convingerea mea fermă că puțini se vor încumeta să traducă o carte atât de românească. 

Ca și Levantul, de fapt. Dar, la Levantul, Mircea avusese ideea de a modifica. A devenit o carte pe jumătate proză, pe jumătate poezie. A tăiat foarte multe lucruri, care erau intraductibile. Acum, Theodoros, nefiind o carte în versuri, a rămas așa cum era. Se putea ca anumite lucruri să fie eliminate, dar nimeni dintre noi nu are această propensiune de a cenzura un scriitor. S-a întâmplat, acum mai multe decenii, cu anumite cărți care au fost traduse… Mai degrabă în Franța, editurile, fără să spună nimic, elimină anumite lucruri. Din fericire în Italia nu se face, în Germania nu se face și sper că nici în SUA nu se face. Eu am păstrat totul.

Cum ați găsit corespondente pentru acele arhaisme, regionalisme? Cât e de greu?

A fost, a fost greu. Am folosit dicționare istorice. Avem și noi un adevărat tezaur…

Fără îndoială!

Douăzeci și trei de volume… Deci ai acolo și prima atestare, mai multe sensuri diferite, din secolul 13 până în secolul 20. Apare autorul care a folosit cuvântul respectiv prima dată, apoi cum a evoluat semantic cuvântul…

Este Theodoros cea mai complexă carte pe care ați tradus-o?

Pe plan conceptual Orbitor și Solenoid. Pe plan lingvistic, Theodoros este cea mai dificilă.

Felicitări și mulțumiri, încă o dată!

Sunt curios acum să văd cum va fi receptată. Deocamdată s-au publicat doar două recenzii. Solenoidul, publicată în urmă cu un an de zile, a primit 27 de recenzii. Este o performanță pentru o carte care vine dintr-o literatură cunoscută, dar nu foarte. Sunt curios dacă Theodoros poate stârni același interes pe care l-a stârnit Solenoid.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Sunteți și traducătorul, în limba italiană, al Anei Blandiana. Atunci când recomandați cuiva o carte cu care să înceapă să-i cunoască pe fiecare dintre cei doi autori, care este?

Pentru Mircea, cea mai viabilă alegere este Nostalgia. E o carte perfectă. Intri în lumea lui fără totuși să ai bătăile de cap pe care le ai cu Orbitor și Solenoid. Și fără dificultățile de limbaj pe care le ai și cu Levantul și cu Theodoros. Nostalgia cred că este cartea de introducere în scrisul Mircea Cărtărescu. La Ana Blandiana sunt trei cărți de versuri, cea mai reprezentativă este prima, publicată în 2004, care este un fel de excursus de la a doua ei carte până la ultima publicată în perioada aceea. Am mai tradus două volume de autor – Variațiuni dintr-o temă dată și Ceasul faraonului. Un alt autor la care eu țin este Max Blecher, pentru care am tradus două cărți deja și urmează a treia. Eu cred că în scrisul lui Mircea Cărtărescu prezența cea mai importantă din literatura română este scrisul lui Blecher.

Cum lucrați, atunci când traduceți? Există traducători care lucrează îndeaproape cu scriitorii. La fel procedați și dumneavoastră?

Nu. Suntem foarte bun prieteni, eu și Mircea, vorbim de toate, dar întrebări pentru traducere cred că sunt maximum trei pentru o carte.

Urmărind activitatea domnului Mircea Cărtărescu, i-am remarcat prezența la multe festivaluri, inclusiv în Italia, unde dumneavoastră l-ați însoțit. Cum s-a schimbat vizibilitatea literaturii sale recent?

Cele două pârghii care au modificat modul în care este privită opera lui sunt romanele Orbitor și Solenoid.

Este mai recognoscibil astăzi în Italia numele lui?

Acum toți oamenii de cultură și foarte mulți tineri îl cunosc pe de rost și au citit lucrurile de bază. Pentru Orbitor cel puțin două mii de cititori au fost. În plus cărțile circulă de la unul la altul, ca să nu cheltuiască prea mulți bani.

Aveți o expresie preferată în limba română?

Este un cuvânt pe care-l pronunț foarte rar, dar care pentru mine este ceva uimitor: duduie. E un cuvânt care nu există în altă limbă – pe undeva este o ofensă… Dacă la restaurant un om mai în vârstă se uită la chelneriță și-i spune duduie, e supărător. Dar duduie este și o formulă intermediară între fată și doamnă, când nu știi ce statut are. E o chestiune simpatică, dar nu știu dacă este un cuvânt care trebuie promovat în continuare.

Cine este în momentul de față cel mai în vogă autor în Italia? Și este el tradus în limba română?

Este Alessandro Baricco. 

De fapt întrebarea era: Autorul italian cel mai în vogă acasă la el este la fel de cunoscut și în România?

Nu, nu cred. Este o întrebare bună, pentru că sunt mulți autori italieni foarte în vogă la voi. Sunt autori de calitate medie, cum este Elena Ferrante. Eu nu cred că este un mare scriitor sau mare scriitoare – pentru că nu știm cine este (n.r. se referă la anonimatul autoarei).

Da, există o febră Ferrante, nu doar în România, ci la nivel european, cred…

Da, s-a făcut și o serie de filme. Cartea cea mai bună scrisă de autoare sau de autorul respectiv este L’amore molesto (în română Iubire amară). Cred că a găsit o formulă pentru gustul unui public mediu și a folosit-o. Nu știu însă dacă e un autor care va rămâne în istoria literaturii universale. În schimb, Mircea Cărtărescu va rămâne.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Care sunt autorii italieni traduși la noi pe care îi admirați și recomandați?

Este un autor publicat de Polirom, două volume de ale lui au apărut în limba română, Michele Mari – Pink Floyd în roșu și Roderick Duddle. Din păcate edițiile mai vechi s-au epuizat. E un scriitor de mare clasă, dar din păcate și el este un autor de nișă, ca Mircea Cărtărescu. Nu știu dacă Polirom se va încumeta să-l publice din nou.

Poate vine la FILIT Și atunci are mai multe șanse. Am putea să facem lobby pentru el.

Da, să vorbim cu organizatorii.

Vă mulțumesc foarte mult și vă doresc cât mai multe experiențe frumoase în literatură!

A fost o bucurie. La anul am în proiect a treia carte a lui Max Blecher, Vizuina luminată. Jurnal de sanatoriu. Dar și o nouă carte de versuri de Mircea Cărtărescu – care acum este la modă și toate editurile vor să aibă un Cărtărescu în catalog. 

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Dă-i înainte cu Răsfoiala

INTERVIU Tatiana Țîbuleac: “Totul depinde adesea de un traducător entuziast care face o muncă aproape sisifică.” (partea I)

RECENZIE Fiica ascunsă, Elena Ferrante. Despre dulce – amăruia iubire de mamă. Și de fiică.

FILIT 2024 Premiul Liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte merge „Acasă, departe”, Adrian G. Romila