Ficțiune literară, India, roman social
Vai, ce greu a fost cu The ministry of utmost happiness / Ministerul fericirii supreme, de Arundhati Roy. Dar trebuia să prevăd că va fi astfel, știind ce scriitură densă, complexă, poetică pe alocuri are scriitoarea indiană. În plus, fericirea poate fi ieftină doar când se vinde la 500 ml și se cheamă Birra Moretti, dar aia nu e de fapt fericire, ci o cale sigură către ficatul gras.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
India și locurile crude ale frumuseții și mizeriei
După primul capitol, eram convinsă că citesc un roman de propagandă LGBTQ etc. Sunt foarte trendy în ultimii ani, producțiile literare și cinematografice de remobilat mentalitatea. Șoferița UBER care m-a dus la lucru într-o dimineață și care, până la destinație, s-a transformat (vocal) în șofer, mi-a sporit paranoia. Mi-am zis, no, dragă Cleo, ești în acea etapă a vieții în care descoperi al treilea, al patrulea, al einșpelea sex.
În partea a doua, am dat peste spionii guvernului Indian. Nu mai pricepeam nimic. Oare cum de uitasem că adeseori cărțile excelente te duc până în adâncurile poveștii, ca să te scoată apoi la lumină? Iar Arundhati Roy se pricepe atât de bine să gliseze între întuneric și lumină, că nu mă îndoiesc nicio clipă că va primi Nobelul. Ascultați la mine, că eu nu dau Nobelul pe sentimentalisme. Femeia scrie de ți se zdruncină creier, inimă și ficat.
Povestea personajelor exotice și misterioase din Ministerul Fericirii Supreme se petrece în cartierele înghesuite și mizere ale vechiului Delhi, dar și în noua metropolă, azi în plină dezvoltare, dar și dincolo de capitala Indiei, în Valea Kashmirului și în pădurile din mijlocul imensului continent indian pe numele său original Bharat, locuri în care, cel mai adesea, „normalitatea” e mai degrabă un concept străin decât o stare a realității. Anjum își întinde un covor prăpădit într-un cimitir din oraș, pe care îl numește acasă. Nu e o exagerare literară, o expresie inventată de dragul dramei – e ceea ce se petrece cu sute de mii de locuitori ai unui oraș care frapează și șochează prin diferențe enorme între clasele sociale. Să locuiești sub autostradă pe un pat de spital recuperat de la gunoi sau pe o treanță culeasă tot de acolo nu este nicidecum un caz izolat aici, ci povestea de viață a multora dintre locuitorii capitalei Indiei și iată, a unuia dintre protagoniștii romanului. Un bebeluș apare pe un trotuar, puțin după miezul nopții, într-un pătuț de gunoi. Încă o scenă deloc marginală acolo unde sărăcia este extremă, depășind ceea ce majoritatea occidentalilor își pot imagina. Să-ți abandonezi copiii la naștere – în special fetele, care au nevoie de mai multă grijă și de dauri (zestre) – e teribil, dar necesar și banal.
Ministerul fericirii supreme transcrie cuvânt cu cuvânt lumea contrastelor stupefiante care e India. Știu asta pentru că am văzut India la începutul mileniului. Amintirea cea mai frumoasă e cea a unui copil despuiat care face cu mâna străinilor din mașini, zâmbind de după gardul de sârmă care îl separă de carosabilul bulevardului. Acolo este locul pe care el îl numește acasă. Între cele două sensuri de mers ale bulevardului, pe o fâșie de praf pe care refuzații orașului și-au ridicat colibe de carton.
Titlul cărții este sarcastic, probabil evident acum, dar mai e încă ceva, e o efigie a culturii indiene. Indienii au obsesia excesului. Fac exces de adjective, la fel cum fac risipă de magenta, portocaliu și roșu în textilele pentru casă și sari-urile femeilor, și de condimente în bucătărie. Vocabularul exotic e forma lor de lux, cea mai accesibilă. (În India toate hotelurile, indiferent de câte stele, au se numesc: Royal, Imperial sau Majestic, sau Royal Imperial Majestic la un loc. Există și un film foarte fain care are ca titlu un astfel de toponim.)
În fine, mă-ntorc la cartea Arundhatiei. E grea ca aerul dinaintea musonului. Crescută din nedreptatea și corupția care domnesc peste tot pe la ei, ca și la noi. Tocmai de aceea se ocupă mai ales de cei care trăiesc cel mai greu – Pariah. Cei care adună rahatul, cei care curăță pișatul. Intangibilii. Și de cei care nu sunt Paria, dar sunt prea tuciurii ca să fie primiți. Oriunde. Nu vă imaginați acum că Ministerul e o carte care pute. În schimb este o poveste adevărată a celor de care India se rușinează. Pe care îi împinge la marginea orașelor ei, la marginea vieții. Cei care n-au loc decât sub șoselele suspendate, lângă wc-urile publice formate din ziduri de beton paralele și în cimitire.
Ministerul fericirii supreme este – inevitabil – despre politică, despre politica oprimării și sistemul de caste care continuă să sfărâme vieți în India, despre eternul conflict dintre hinduși și musulmani. E oftatul prelung al unei femei care poartă în inimă tarele societății în care a crescut, o societate multiculturală incapabilă, în ciuda toleranței sale neobișnuite și încântătoare, să netezească sau să reteze colțurile celor care se consideră adevărații ei stăpâni și posesori.
De ce mi-a plăcut totuși cartea asta amăruie? Din același motiv pentru care mi-a plăcut Toate familiile fericite a lui Carlos Fuentes. Pentru că vorbește despre dârzenia de a căuta fericirea în ciuda neputințelor și neajunsurilor, trăsătura fundamentală a poporului indian. Mi-a plăcut pentru că deplânge, fără să renunțe. Pentru că ceartă, fără să lovească. Pentru că educă, trezește și speră, din mijlocul mizeriei și deznădejdii.
Gen: Ficțiune
Autoare: Arundhati Roy
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
An apariție: 2019
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 456
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP Bestsellers cărţi de ficţiune în România în 2024
RECENZIE Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy
LISTA DE LECTURĂ 7 thrillere inspirate de ticăloși, eroi și evenimente reale
rasfoiala.com 
Un gând despre “RECENZIE Ministerul fericirii supreme, Arundhati Roy. India, între agonie și extaz”