RECENZIE Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy

Ficțiune, Bildungroman, Frescă socială

Dumnezeul Lucrurile Mărunte mi-a plăcut așa neagră cum e. Recomandarea pentru voi e însă s-o luați cu puțin zahăr. Poate la pachet cu un Eric Emmanuel Schmitt sau o… carte de povești? Cartea merită citită mai ales pentru măiestria autoarei. N-am mai întâlnit scriitor capabil să pună carne pe orice personaj, cât de mic, să-l facă memorabil din doar două fraze. Iar vocea narativă este imposibil de confundat cu o alta – exotică, neînfricată, neasemuită.

India așa cum e ea, mereu la granița dintre agonie și extaz

Gemenii Rahel și Estha (Esthappen) copilăresc împreună în Ayemenem într-un cămin care ține cu greutate laolaltă o familie numeroasă ale cărei legături fragile sunt mutilate de întâmplări crude și de insinuarea politicului în viața oamenilor. Copilăresc împreună până ce plecarea lui Baba, tatăl, îi va despărți. Pentru o vreme, cei doi frați vor crește și se vor maturiza în lumi diferite, departe unul de celălalt, după ce ani la rând împărtășiseră nu doar realitatea, ci chiar și unele vise.

Ca să ne fie foarte clar unde am nimerit, Dumnezeul Lucrurile Mărunte ne spune din primele pagini despre Rahel și Estha, care botează neîncetat oamenii cu nume noi (Omul Limonadă Oranjadă) și Gândesc cu Majuscule, că știu mai multe despre moarte decât ar trebui să știe niște copiii. Și-au pierdut mama, pe Ammu, atunci când aceasta avea treizeci și unu de ani, deci

Esthappen și Rahel descoperiseră deja că lumea avea alte metode de a-i zdrobi pe oameni. Erau deja familiarizați cu mirosul. Dulceag – grețos.

Moartea și pierderea vor fi personaje principale în povestea aceasta. Celelalte personaje, pierdute și ele acum, sunt Mammachi, bunica aproape oarbă, care cântă Handel la vioară, Baby Kochamma, o mătușă pe care dragostea neîmplinită a transformat-o în versiunea ei tristă și unchiul comunist pe care cei doi gemeni îl îndrăgesc pentru pofta de viață.

Spunând povestea fiecărui personaj cu empatie și căldură, Arundhati Roy scrie o carte emoționantă despre inocența pierdută, despre modul în care un eveniment tragic transformă profund, pentru totdeauna, viețile celor care i-au fost martori.

Canonul spune că, dacă într-o narațiune apare un pistol, atunci cineva trebuie să moară. Ei bine, la Arundhati Roy nu merge așa de simplu. Un pistol poate apărea și pentru semnificația lui. Ca recuzită, nu ca mobil. Fără ca asta să pară artificiu. Pentru că nu e.

Talentul extraordinar al lui Roy este acela de a jongla abil cu fragmentele de poveste, între prezent și trecut, între perspectivele personajelor, astfel încât să te țină mereu în suspans, dar fără a crea confuzie. Romanul ei este despre Lucrurile Mărunte din care se compun viețile fiecăruia dintre noi și despre neputință, despre incapacitatea de a controla forțele care ne schimbă destinele.

Deopotrivă cu povestea unei familii de clasă medie din India, scriitoarea spune istoria, cât se poate de reală și de realistă a unei societăți bazate pe caste în care destinele sunt prescrise. Este o lecție despre dinamica societății indiene și despre mișcarea comunistă din Kerala. Despre cum lucrurile cu adevărat mari imprimă dinamica lucrurile mici.

Dumnezeul lucrurilor mărunte, o carte grea de adevăr

Arundhati Roy se dedică complet poveștii și asta face scriitura ei să fie densă și plină de sensuri. Într-o eră în care așteptăm ca aproape totul, inclusiv literatura, să se petreacă repede și ușor, scriitoarea indiană care preferă mai mult activismul civic decât literatura scrie pentru aceia care pot aștepta.

Nu învățăm nimic din ușurătate. Singurele lucruri care rămân cu noi și în noi – și datorită densității lor – sunt cele care ne căznesc, care ne fac să oftăm, să ne împotrivim. Cele care ne opun rezistență. Cam așa este și cu Dumnezeul lucrurilor mărunte. E o carte pe cât de tristă, pe atât de importantă. Un manual despre erorile umane scris sub formă de literatură. Poate prin ficțiune ne putem uita la noi și să vedem ce este cu adevărat acolo, nu ceea ce ne dorim să fie. Frumusețe reală, lăuntrică, care se oglindește în modul în care îi tratăm pe cei mai slabi decât noi.