rasfoiala.com

Am știut că mă va răvăși Refugiul meu, furtuna mea, de Arundhati Roy – cea mai bună carte de non ficțiune a anului trecut în Occident – dar nu puteam ști în ce măsură. Ascultând-o, căci a fost primul titlu cu care am început anul de audiobooks, m-am simțit ca operată pe viu pe inimă. Dar nu pe inima biologică, ci – dacă mi se îngăduie să spun astfel, pe inima infinit mai carnală (mai sensibilă la durerea profundă) decât carnea care cedează și, când nu mai poate, se ascunde în leșin. Suprainima nu cedează, ea îndură tot ce e de neîndurat. Pentru totdeauna.

Refugiul meu, furtuna mea, de Arundhati Roy, a apărut în colecţia Raftul Denisei, în traducerea remarcabilă a Alexandrei Coliban, în format audio în lectura perfectă a Anei Maria Oglindă.

Literatura sublimă a sublimării

Am știut că mă va răvăși, de când am citit prima oară titlul original, atunci când pregăteam topul exclusiv Răsfoiala al cărților remarcabile apărute în 2025. Mă refer la cel în limba engleză care trimite la melodia trupei Beatles.

“Mother Mary comes to me /
Speaking words of wisdom… /
Let it be”.

Am știut că va fi așa, pentru că mi-o invoca cu o forță nefirească pe mama mea, care a purtat și ea numele Mariei, mama noastră. Maica la care se ruga fierbinte și păgân, mai înaintea lui Dumnezeu și a tuturor sfinților – mai mici decât ea, mai nepricepuți, după părerea ei. O iubea ca pe o ființă reală, care o adusese miraculos pe lume și o iubise pe îndelete și sacrificial, așa cum propria ei mamă nu avusese șansa.

Acum, după ce am intrat adânc în miezul cărții, știu de ce m-a răvășit, pentru a treia oară. Substantivele (“refugiul meu, furtuna mea” – minunat și titlul românesc), verbele, frazele neasemuite cu care Arundhati își descrie mama, pe devastatoarea și îndepărtata doamnă Roy, îmi aparțin. Cum să descriu sentimentul că eu însămi am scris această carte, în altă viață care se desfășura simultan cu a mea în altă parte a vieții, în altă țară care nu e a mea, dar pe care o iubesc deznădăjduit, la fel ca pe a mea?

Iubire deznădăjduită este termenul care descrie cel mai bine tipul straniu de relație care se formează uneori între mamele independente și puternice și fiicele lor, cum altfel decât asemenea primelor?, cel aflat în miezul memoriilor lui Arundhati Roy Refugiul meu, furtuna mea. O carte complexă, poetică și profundă care te face să uiți că citești memorii și glisează cu eleganță și talent între thriller, elogiul personalității remarcabile care a fost Mary Roy, călătorie literară prin doliul filial, manual de istorie indiană necontaminată politic, scris de la firul ierbii de o activistă neînfricată și ghid realist în lumea cinematografiei – fascinantă doar pe dinafară și foarte greu de navigat (puteți citi finanțat) din interior. Căci începând de la rolul care i s-a oferit în tinerețe, Arundhati Roy a continuat să lucreze în mediul audio-vizual și a fost, pe lângă fiică, soție, scriitoare și activistă, și realizatoare de filme.

O mamă pe care s-o poți iubi dincolo de viață și de moarte

Poate mai mult decât fiica îndoliată de trecerea neființă a mamei mele, în mine plânge scriitoarea care și-a pierdut cel mai fascinant personaj. Mama mea, gangsterița mea va trăi mai departe în aceste pagini. Refugiul meu, furtuna mea.

Deși poartă numele mamei scriitoarei și îi consemnează cu rigurozitate viața, eșecurile și succesele răsunătoare și moartea, din copilăria lui Arundhati și până la moartea femeii a cărei personalitate copleșitoare a schimbat și a marcat destinele tuturor celor ce i-au fost aproape, Refugiul meu, furtuna mea este doar pe jumătate despre “doamna Roy”. Așa le impusese Doamna Roy și se obișnuiseră s-o cheme proprii copii, în locul tradiționalului, sentimentalului mama. La școală, unde-i erau elevi alături de alți copii din comunitate, care nu se cuvenea să creadă că frații Roy ar putea fi avantajați de relația de familie cu profesoara. Apoi chiar și acasă. Oricum, diferențele dintre cele două spații erau estompate de necesitățile familiei nu tocmai înstărite.

Și pentru că am amintit de situația financiară a familiei în care s-a născut scriitoarea, e momentul să remarc înc-o dată valoarea documentară a cărții, ce constituie simultan cu o panoramă frumoasă și dureroasă a vieții intime și o confruntare cu realitatea teribilă a sărăciei din (multe regiuni) din India. Cu atât mai uimitoare este doamna Roy, realizările ei – le veți descoperi singuri din carte. Neavând alte mijloace decât voința și puterea de convingere a început cu o școală “mobilă” care se dezasambla la sfârșitul fiecărei zile și remonta dis de dimineață și a ajuns în final să conducă o școală veritabilă (cu pereți ficși și arhitectură ecologică), și să ofere educație pentru sute de copii.

Dar poate că oamenii care realizează lucruri mărețe, cum a fost doamna Roy, plătesc musai acest preț enorm al relației cu proprii copii. Și poate nu este un preț atât de inacceptabil cum ar putea apărea, la judecata inimii rănite. Poate că Arundhati nu ar fi fost vreodată frumosul labirint care spune că este (vedeți în fragmentul de la final), crescută și educată de o mamă, nu de o Doamnă inabordabilă și mereu nemulțumită, a cărei inimă părea ferecată sub o sută de lacăte.

Mesajul din subtextul literaturii splendide pe care o scrie Arundhati Roy pare a fi: între o mamă și fiica ei se coagulează inevitabil o ființă unică care transcede corpul, spațiul, timpul și oare câte alte limite vizibile sau nu? Se coagulează întotdeauna o mamă nouă, cu puteri exponențial multiplicate, care ar putea fi mama propriilor copii sau a unei noi generații de femei libere de roluri și predestinări ori un simbol peste timp al cauzelor mereu lăsate în urmă de guverne, de partide și de politicieni. Ar putea fi o scriitoare – labirint care te poartă prin literatura sa spectaculoasă, te învăluie în poveștile ei mustind de poezie, până ce uiți de tine și devii totuna cu lumea ei.

Viața de adult independent și o luptă neobosită pentru dreptate

A doua parte a cărții o lasă parțial în umbră pe doamna Roy și se ocupă de emanciparea precoce și curajoasă a lui Arundhati care, ajunsă la facultatea de Arhitectură din Delhi, decide să trăiască pe cont propriu, deși n-are cu ce și e înconjurată de o societate în care o asemenea hotărâre unei femei era orice dar nu normală, justă sau admirabilă. Și totuși, Arundhati, asemeni mamei ei căreia poate doar musonul i se putea împotrivi, izbândește în ciuda oricăror obstacole.

Am învățat de la o vârstă fragedă că locul cel mai sigur poate fi și cel mai periculos.

În această călătorie de formare a tinerei adulte, catalizată de o voință și un caracter remarcabile, o vedem pe Arundhati în activitatea ei de dincolo de literatură – există firește și o zonă a cărții dedicată scrisului și mai ales neașteptatului succes la Booker al romanului Dumnezeul lucrărilor mărunte. Până atunci însă, ne scufundăm în lumea crudă indiană și-i cunoaștem oamenii prin ochii arhitectei care, pe parcursul întregii vieții, a militat pentru diverse cauze. De la dreptul la educație și justiție la folosirea responsabilă a resurselor naturale, feminism și independența Kashmirului – o zonă de conflict eternă în istoria Hindustanului, despre care vorbește cu o afecțiune care te face acolit fără rezerve al acestui ținut – orfan, condamnat la nedreptate și violență fără seamăn.

La fel de captivante ca poveștile despre lupta neobosită cu judecătorii corupți care au închis-o pentru o noapte în închisoare pentru sfidarea curții (în lipsa altor ofense reale și condamnabile) sunt și mărturisirile despre relația frumoasă, dar nu lipsită de provocări cu Pradip, marea ei iubire. Și la fel cutremurătoare este povestea despre sfârșitul vieții Doamnei Roy, căreia destinul i-a rezervat, în ceea ce ar putea fi interpretat drept justiție poetică, suferințe pe care nimeni nu le merită. (Poate că v-ați întrebat deja de câteva ori unde era tatăl scriitoarei în tot acest timp. Ei, bine, asta s-au întrebat adesea și femeile Roy și fiul lui. Într-un final, apare pe radar și primește un fragment onorabil, pe cât de onorabil și se poate da unui om fără onoare.)

Este nevoie de o muncă și de un talent extraordinare să reușești să scrii o astfel de carte care rămâne în urma ta deopotrivă ca o odaliscă de cuvinte în memoria celor cu care ai trăit, care te-au iubit și pe care i-ai iubit și ca testament implicit al muncii tale pentru umanitate. Și să reușești să le aduci un omagiu cu atâta grație – fără părtinire, mândrie, aroganță, fără cuvinte mari, fără să ceri măcar de la cititor să creadă în tine și în viața ta, în valoarea ei neprețuită. Iar el să o facă în pofida, pentru că nu are de ales.

Închei cu o recomandare pentru cei care au citit, la fel ca mine Dumnezeu lucrurilor mărunte, fără să fie conștienți că este o carte pe alocuri autobiografică. Romanul trebuie recitit, după Refugiul meu, furtuna mea, căci e o altă carte, sub lumina dezvăluirilor din aceste memorii. Iar dacă n-ați citit-o, cu atât mai mult merită atenție cele două sublimări – în ficțiune și dincolo de ea – ale acelorași vieți. Două oglinzi, una fermecată, cealaltă fermecător de bine scrisă, așezate de-a stânga și de-a dreapta celor două femei remarcabile între care s-a ridicat, prin talentul lui Arundhati Roy, o literatură demnă de premiul Nobel.

PROMOȚIILE ZILEI
	Transport gratuit
	Biblioteca de vară – 75%
	Nemira BookAlert -50%
	TOP 10 Bookfest – Reduceri până la 30%
	BOOKS50
	2+1 gratis limbi străine Ficțiune și YA
	Roata premiilor

Scurt fragment, Refugiul meu, furtuna mea

“În încercarea de a o înțelege pe mama, de a vedea lucrurile din perspectiva ei, de a o cuprinde, de a pricepe ce a rănit-o, ce a făcut-o să acționeze cum a acționat și de a anticipa ce putea sau nu putea face în continuare, m-am transformat într-un labirint, o rețea încâlcită de poteci care șerpuiesc sub pământ și ies la suprafață unde te aștepți mai puțin, sperând să găsesc un unghi prielnic din care să privesc lucrurile – altfel decât prin ochii mei. Privind-o prin lentile care nu erau complet colorate de propria mea experiență cu ea, am ajuns să o prețuiesc ca femeie. Așa am devenit scriitoare.

Romancieră. Pentru că romancierii exact asta sunt. Labirinturi.

Iar acum acest labirint trebuie să-și deslușească sinele labirintic în lipsa ei. Scriu această carte pentru a construi un pod peste hăul dintre moștenirea de iubire lăsată celor ale căror vieți le-a marcat și spinii pe care mi i-a presărat în cale mie, ca niște așchii plutindu-mi prin fluxul sanguin, ca niște cârlige de undiță care încă mi se agață de țesuturile moi, când sângele-mi curge spre și dinspre inimă. E la fel de greu și s-o scriu și să n-o scriu.”

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT “Cele două împărății”, Eric-Emmanuel Schmitt. Al cincilea roman din saga “Străbătând secole”

FRAGMENT “Mirosul lui după ploaie”, Cédric Sapin-Defour

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident